Ultimatum, nu pace: strategia Kremlinului de a forța capitularea Ucrainei
Toți ne dorim pacea în Ucraina, însă acest obiectiv nu poate fi separat de o înțelegere realistă a modului în care Kremlinul abordează negocierile cu Kievul. Actuala „fereastră” diplomatică este strâns legată de situația de pe front, unde luptele au intrat într-o fază de uzură
„Problema nu este că o parte este bună și cealaltă rea, ci faptul că ambele sunt prinse în egală măsură într-un sistem care duce la distrugere.” Bertrand Russell-Has Man a Future? (1961)
Toți ne dorim pace în Ucraina, însă acest obiectiv nu poate fi separat de o înțelegere realistă a modului în care Kremlinul abordează negocierile cu Kievul. Actuala „fereastră” diplomatică este strâns legată de situația de pe front, unde luptele au intrat într-o fază de uzură, cu avansuri rusești limitate, dar costisitoare, și cu Ucraina concentrată pe apărare și menținerea liniilor existente. În acest context, Rusia folosește discursul despre pace ca instrument de presiune politică, încercând să transforme stagnarea militară într-un avantaj diplomatic. Fără a înțelege această dinamică, apelurile la o pace rapidă riscă să ignore realitatea de pe câmpul de luptă și strategia Kremlinului de a negocia dintr-o poziție de constrângere, nu de compromis.
Ce vrea președintele Putin?
Președintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, a reafirmat într-un interviu acordat mai multor instituții media occidentale și rusești că cerințele Moscovei față de Ucraina „rămân neschimbate”, respingând orice garanții de securitate pentru Kiev și invocând condițiile formulate anterior de Vladimir Putin în discursul său din iunie 2024. Interviul a fost acordat simultan pentru agenții de știri: Reuters (agenție de știri occidentală); TASS (agenția de stat rusă); RT (Russia Today - canalul de televiziune controlat de stat); RIA Novosti (agenție de știri rusă). La interviu a participat și Semyon Pegov (WarGonzo) –bloggerul ultranaționalist și corespondentul de război. Prezența lui Pegov a fost simbolică, semnalând o fuziune între retorica oficială și cea a mediului militarist radical din Rusia. Hai să ne amintim discursul liderului de la Kremlin. Discursul susținut de Vladimir Putin în iunie 2024 în fața conducerii Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei marchează o schimbare notabilă de strategie retorică. Kremlinul a renunțat în mare parte la justificările istorice și ideologice utilizate anterior, optând în schimb pentru formularea unor condiții explicite — dar maximaliste — pentru încetarea războiului din Ucraina. Deși prezentată drept o „propunere de pace reală”, inițiativa lui Putin are structura unui ultimatum. Rusia solicită retragerea completă a trupelor ucrainene din cele patru regiuni anexate parțial — Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie — inclusiv din teritorii pe care Moscova nu le controlează militar. Totodată, Ucraina ar trebui să renunțe oficial la orice perspectivă de aderare la NATO, să accepte un statut de neutralitate și să fie ridicate toate sancțiunile occidentale impuse Federației Ruse.
Momentul ales pentru acest discurs indică obiective tactice clare. Intervenția a avut loc cu doar o zi înainte de Summitul de Pace organizat de Ucraina în Elveția, sugerând o tentativă de a submina inițiativa diplomatică a Kievului și de a fragmenta consensul internațional. În paralel, Kremlinul a urmărit testarea unității Occidentului, oferind o aparentă alternativă la continuarea războiului, menită să alimenteze curentele politice occidentale favorabile reducerii sprijinului militar pentru Ucraina. Pe plan intern, reafirmarea explicită a revendicărilor teritoriale într-un cadru diplomatic oficial a contribuit la consolidarea poziției conducerii ruse și la formalizarea obiectivelor așa-numitei „operațiuni militare speciale”.
Discursul din iunie 2024 a abandonat parțial ambiguitatea strategică din 2022, când concepte precum „denazificare” și „demilitarizare” erau utilizate intenționat vag. În locul acestora, Putin a trecut la un limbaj direct, axat pe geografie politică și control teritorial. Cererea ca Ucraina să se retragă din orașe aflate sub controlul său efectiv, precum Zaporojie sau Herson, stabilește un prag de negociere evident inacceptabil pentru Kiev. Acest fapt sugerează că propunerea nu a fost concepută pentru a fi acceptată, ci pentru a crea un pretext politic care să permită Moscovei să susțină că Ucraina „a refuzat pacea”. Reacțiile internaționale au fost rapide și previzibile. Ucraina a calificat propunerea drept o farsă și o încălcare flagrantă a dreptului internațional. NATO și Statele Unite au subliniat că Rusia nu este în poziția de a impune condițiile încetării unui conflict pe care l-a inițiat și continuă să îl alimenteze.
Două planuri incompatibile, pace imposibilă!
Pentru a înțelege de ce negocierile dintre Kiev și Moscova se află într-un blocaj total, este esențială compararea directă a condițiilor formulate de președintele Vladimir Putin în iunie 2024 cu „Formula de Pace” propusă de Volodimir Zelenski. Diferențele dintre cele două viziuni nu sunt tactice, ci fundamentale. În ceea ce privește integritatea teritorială, poziția Kremlinului cere Ucraina să cedeze complet patru regiuni — Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie (inclusiv centrala nucleară cea mai mare din Europa) — de asemenea teritorii pe care Rusia nu le controlează militar, ceea ce ar implica retrageri voluntare din orașe majore. În contrast, Formula lui Zelenski solicită restaurarea granițelor recunoscute internațional din 1991, respingând orice cedare teritorială obținută prin forță. Pe dimensiunea securității, Putin condiționează pacea de neutralitatea permanentă a Ucrainei și de excluderea definitivă a aderării la NATO. Zelenski, dimpotrivă, cere garanții de securitate ferme, argumentând că fără un cadru de tip NATO sau echivalent, statul ucrainean ar rămâne vulnerabil unei noi agresiuni. Diferențele devin și mai clare în chestiunea justiției. Kremlinul solicită ridicarea sancțiunilor și recunoașterea anexărilor, fără a accepta vreo formă de responsabilitate. Formula ucraineană prevede tribunale pentru crime de război și reparații financiare pentru distrugerile provocate de invazia rusă. În fine, ordinea de implementare este diametral opusă: Rusia cere concesii teritoriale și politice înaintea încetării focului, în timp ce Ucraina insistă asupra retragerii trupelor ruse ca precondiție pentru orice acord politic. În esență, cele două documente reflectă viziuni ireconciliabile: suveranitate și drept internațional versus sfere de influență și forță militară. În aceste condiții, negocierile nu sunt blocate din lipsă de dialog, ci pentru că fiecare parte mizează pe evoluțiile de pe front pentru a forța capitularea celeilalte, nu un compromis real.
Diplomația de criză: când negocierile nu urmăresc pacea, ci controlul escaladării
Vă întrebați, pe bună dreptate, de ce continuă negocierile la Doha? Este o întrebare pertinentă care atinge esența diplomației de criză. Deși pe frontul din Ucraina și în declarațiile publice ale lui Vladimir Putin și Volodimir Zelenski compromisul pare imposibil, negocierile desfășurate la Doha continuă din motive strategice fundamentale. În primul rând, negocierile funcționează ca un mecanism de prevenire a escaladării regionale. Chiar dacă o pace definitivă nu este realistă pe termen scurt, menținerea canalelor de comunicare reduce riscul extinderii conflictelor, inclusiv a unei confruntări directe între Israel și Iran sau a unei escaladări prin intermediari regionali. În al doilea rând, diplomația de la Doha mizează pe obiective umanitare punctuale, aplicând logica „pașilor mici”. Schimburile de prizonieri sau ostatici, facilitarea coridoarelor umanitare și obținerea unor încetări temporare ale focului sunt considerate succese reale, chiar dacă nu rezolvă cauzele profunde ale războaielor. Salvarea de vieți civile rămâne o miză suficient de importantă pentru a justifica dialogul. Un alt element-cheie este rolul Qatar ca platformă de mediere. Doha este unul dintre puținele locuri unde actori care nu comunică direct pot interacționa indirect. Qatarul menține relații strânse cu Statele Unite, dar și canale funcționale cu Rusia, Iranul și diverse grupări regionale, ceea ce îl transformă într-un nod diplomatic dificil de înlocuit. Pentru marile puteri occidentale, acest cadru permite exercitarea de presiune fără recunoașterea oficială a legitimității unor actori controversați. Negocierile mai au și un rol anticipativ. Istoric, majoritatea conflictelor nu se încheie prin victorii totale, ci prin epuizare. Dialogul continuă acum pentru ca, în momentul în care costurile militare și politice devin insuportabile, să existe deja un cadru tehnic și diplomatic pregătit pentru un acord. Ceea ce astăzi pare o „pace imposibilă” poate deveni mâine o necesitate. În fine, participarea la negocieri are o miză de imagine și de presiune politică. Niciuna dintre părți nu dorește să fie percepută drept cea care a abandonat dialogul. Pentru actori precum Rusia sau Israel, prezența – chiar indirectă – la masa negocierilor este un instrument de comunicare către aliați și către Sudul Global, transferând responsabilitatea eșecului asupra adversarului. În concluzie, la Doha nu se urmărește neapărat obținerea unei „Păci” definitive, ci gestionarea conflictelor și limitarea daunelor. Negocierile sunt un instrument de control al crizei până când realitățile politice și militare se vor schimba suficient pentru a face pacea nu doar posibilă, ci inevitabilă.
Teatrul de uzură al Kremlinului: energia ca armă împotriva Ucrainei
Loviturile rusești desfășurate pe timpul nopții pe aproape întreg teritoriul Ucraina indică utilizarea unui teatru operațional extins, coordonat centralizat și orientat prioritar împotriva infrastructurii energetice și a capacității statului ucrainean de a susține efortul de război. Rusia a aplicat un model de lovire stratificată și de saturație, combinând rachete strategice, rachete hipersonice, drone kamikaze și aviație tactică, cu scopul de a suprasolicita apărarea antiaeriană ucraineană și de a produce efecte cumulative. În regiunea Kiev, atacurile nocturne cu rachete au fost concentrate pe noduri energetice critice. Lovirea substației de 750 kV din Nalyvaikivka cu rachete Kh-22 și Zircon sugerează o intenție deliberată de a afecta rețeaua de transport de înaltă tensiune, nu doar capacitatea locală de producție. Utilizarea continuă a dronelor Geran până dimineața indică tactica rusă de menținere a presiunii după loviturile inițiale, pentru a îngreuna intervențiile de urgență și reparațiile. Informațiile privind atacurile asupra CET Trypilska se înscriu în aceeași logică de degradare sistematică a capacităților energetice din jurul capitalei. În regiunea Sumî, predominanța dronelor Geran arată utilizarea mijloacelor cu cost redus pentru a provoca întreruperi largi de electricitate și a forța redistribuirea resurselor de apărare antiaeriană. Atacurile asupra orașelor Sumî și Konotop au produs pene de curent la nivel regional, confirmând eficiența acestei abordări asimetrice. Regiunea Harkov a fost supusă uneia dintre cele mai intense faze ale atacului. Loviturile prelungite, desfășurate pe parcursul mai multor ore și implicând drone, rachete balistice, sisteme MLRS și bombe FAB, reflectă o operațiune de uzură menită să distrugă infrastructura energetică și industrială, dar și să afecteze moralul populației. Extinderea țintelor în mai multe localități indică o abordare de lovire pe arie largă, nu punctuală. În regiunea Dnipropetrovsk, Rusia a combinat loviturile aeriene strategice cu rachete Kh-101, lansate de aviația strategică, cu rachete de croazieră Kalibr trase de pe platforme navale. Incendiile raportate în apropierea CET Prydneprovska și a uzinelor energetice confirmă că obiectivul principal a fost neutralizarea capacităților de producție și distribuție a energiei din centrul industrial al Ucrainei. Loviturile din regiunile Cerkasî și Vinița completează tabloul unui atac sincronizat la nivel național. Avarierea substațiilor de 330 kV și penele de curent în zeci de localități demonstrează că Rusia urmărește efecte sistemice, nu doar distrugeri izolate. Confirmarea de către compania energetică DTEK a avariilor grave la mai multe centrale termice susține evaluarea că Moscova aplică o strategie de război energetic, menită să slăbească reziliența Ucrainei, să creeze presiune economică și socială și să influențeze calculul politic de la Kiev. În ansamblu, aceste atacuri reflectă o adaptare a teatrului operațional rus către o campanie de uzură strategică, în care energia devine o armă la fel de importantă ca mijloacele militare clasice.
Lumea intră într-o nouă cursă nucleară
Expirarea tratatului Noul START marchează un moment critic pentru securitatea globală. Odată cu încetarea sa, Rusia și Statele Unite, care dețin împreună aproape 90% din arsenalul nuclear al lumii, nu vor mai fi constrânse de nicio limită formală privind numărul de focoase sau vectori strategici desfășurați. În ultimele săptămâni, Vladimir Putin a sugerat că ambele părți ar putea continua să respecte regulile tratatului pentru încă 12 luni, într-un gest unilateral de reținere. De cealaltă parte, Donald Trump a declarat că preferă negocierea unui „acord nou, mult mai bun”, însă nu există în prezent discuții concrete. Mai mult, Trump a sugerat anterior posibilitatea reluării testelor nucleare americane, amplificând incertitudinea strategică. Acest context explică de ce Buletinul Oamenilor de Știință Atomici a anunțat recent că „Ceasul Apocalipsei” se află mai aproape ca niciodată de pragul catastrofei. Lipsa unor reguli clare între marile puteri nucleare alimentează temerile privind o revenire la logica confruntării necontrolate din perioada Războiului Rece. Efectele acestei instabilități se propagă rapid la nivel global. Pe fondul îndoielilor legate de angajamentele de securitate ale Washingtonului, tot mai multe state iau în calcul opțiunea nucleară. Discuții de acest tip au început să fie normalizate în țările nordice, în Germania dar și în Japonia și Coreea de Sud, chiar dacă experții avertizează că proliferarea ar genera mai multe riscuri decât soluții. Între timp, China și-a extins rapid arsenalul, depășind Franța, India, Pakistanul și Regatul Unit, și consolidându-și statutul de a treia mare putere nucleară. În Orientul Mijlociu, deși loviturile aeriene americane și israeliene din ultimii ani au întârziat programul nuclear al Iran, Teheranul nu a renunțat la ambițiile sale strategice. În absența unor acorduri de control al armamentelor și pe fondul degradării încrederii dintre marile puteri, perspectiva unei noi curse a înarmărilor nucleare nu mai pare un scenariu teoretic, ci o evoluție tot mai probabilă a ordinii internaționale.
Post Scriptum: am să dau și explicația citatului din Bertrand Russell. Ideea lui Russell sugerează că, odată intrate în logica războiului, statele nu mai acționează în primul rând în numele „dreptății”, ci sunt ghidate de instincte de supraviețuire, orgoliu și constrângeri sistemice. Este clar ca Rusia este agresorul și Ucraina este partea agresată în această confruntare. În acest cadru, conflictul capătă o dinamică proprie, care împinge ambele părți spre un deznodământ inevitabil costisitor. Această perspectivă ajută la înțelegerea blocajului actual al negocierilor: deși pacea este invocată la nivel declarativ, arhitectura conflictului — alianțele, presiunea internă, logica militară și acumularea de arme — transformă orice concesie într-un risc politic și strategic perceput ca existențial.
Se încarcă comentariile...
