Ucraina. Și, totuși, războiul se întâmplă
0Motto: „Mă numesc Zangra“.
Strategiile (de la cuvântul grec ”strategos”, cel mai înalt grad militar, asimilat și cu ”comandantul suprem”) de aceea sunt denumite astfel, să le cunoască doar cei care le elaborează, le ordonă și le pun în practică.
Ce vedem și comentăm noi sunt doar fragmente minuscule din tabloul atotcuprinzător, doar tușe de culoare, doar umbre în jurul personajelor care pictează această frescă a războiului.
Chiar dacă ni se pare că am înțeles ce se întâmplă atunci când se desfășoară o bătălie filmată din toate unghiurile, chiar dacă bănuim cum ar putea evolua, ce ar putea urma, chiar dacă ascultăm cu sfințenie oracolele din jurul nostru care ne explică de ce se aliniază stelele pentru unii sau pentru alții, totul, în fapt este o mare iluzie.
Nu știm cu adevărat ce se întâmplă.
Sigur că adevărul e perfect vizibil, în fața noastră, nici măcar nu trebuie să ne aplecăm ca să îl culegem.
Dar pentru că nu strălucește, pentru că ne produce disconfort, pentru că nu dă din coate să mute balastul informațional care se împrăștie către noi din toate direcțiile, e greu să-l vedem, iar dacă, totuși, intuim unde se află, nu avem dorința de a-l căuta.
Asta în cazul în care nu avem deja adevărul nostru și nimic nu ne mai clintește în credința că el e singurul, iar toți cei care nu cred în el sunt într-o impardonabilă eroare.
Nu știm de ce războiul a ajuns în faza aceasta statică, cel puțin de-a lungul celor 1000 de kilometri de front:
- se pregătește o contra-ofensivă?
- se pregătește o contra-contra-ofensivă?
- se exersează războiul de uzură, în speranța că se va ajunge ca un ultim soldat, care o fi acela, să atace un ultim apărător, al cui o fi acesta?
- se așteaptă ca una din părți (desigur, cealaltă) să ajungă la fundul sacului cu muniția, cu resursele financiare, cu rezervele economice?
- se repetă istorii din primul și al doilea război mondial când, după lungi așteptări, ofensive masive au devenit tot atâtea eșecuri și au grăbit sfârșitul confruntării?
- sau, poate, se repetă istoria scrisă de Jacques Brel și cântată de Victor Socaciu – cei care doriți să știți cum sună, urmați acest link – în care, până la urmă, dușmanul vine prea târziu și veșnicul apărător (locotenentul, colonelul, generalul Zangra) pierde șansa de a fi declarat erou?
Nu știm nimic din ceea ce se întâmplă în adâncimea teritoriului celor două țări surori care își trag acum palme și își smulg reciproc părul de-a lungul Niprului:
- câți soldați și ofițeri au devenit deja eroi, cu numele săpate pe cruci de lemn sau de piatră? NU e sănătos să credem statisticile pe care fiecare parte le oferă despre cealaltă;
- cât de unite rămân cele două popoare în jurul liderilor lor, cei care le-au chemat și trimis la luptă? NU puneți bază în sondajele care dau procente amețitoare de încredere și solidaritate;
- câte armate Potemkin se încolonează să plece la război și cât de reală este forța militară pe care se mai pot baza Kievul și Moscova? NU plecați urechea la tot ce se vehiculează despre rezervele ascunse și posibilitățile nebănuite ale combatanților. Poate există, dar societatea de azi nu mai e cea a anilor 40 ai secolului trecut, informația e mult mai multă, iar dorința de sacrificiu mult mai condiționată.
Nu știm nimic despre cât de reală este posibilitatea executării unei ofensive de către partea ucraineană, o operație care ar dinamiza evoluțiile de pe front și ar putea crea un deznodământ, poate nu cel așteptat de către Kiev:
- așa cum se prezintă lucrurile la acest moment, sunt două strategii potențiale:
1. ofensiva ucraineană nu va avea loc deloc;
2. ofensiva ucraineană, odată declanșată, se va focaliza pe obținerea unei victorii punctuale care să poată fi prezentată drept un succes major, sperând, astfel, să schimbe raportul de forțe în percepția internațională;
- în primul caz, Kievul va continua actualul război ”asimetric”, cu atacuri având mai mult impact media și psihologic, incursiuni neasumate cu drone pe teritoriul rus, atacuri asupra infrastructurii de dincolo de granița cu Rusia, atacarea unor ținte simbolice din teritoriile ocupate (Crimeea, Mariupol, podul Kerci), suprimarea – de asemenea, neasumată - unor personalități ruse din aceste teritorii sau chiar din Rusia, acțiuni ofensive și incursiuni de-a lungul liniei frontului, toate prezentate ca fiind operații de amploare. Media internaționale le vor oferi sprijin în acest demers;
- în cel de-al doilea caz, posibil, de asemenea, trebuie identificat obiectivul țintă, precum și modalitatea de a-l îndeplini. Armata ucraineană a demonstrat abilități superioare celei ruse pentru operații surpriză. Raportul actual de forțe, asigurarea logistică nu sunt, însă, puncte forte, de aceea, nici lista țintelor nu poate fi foarte lungă: centrala nucleară de la Zaporojie, Melitopol, atacuri cu noile achiziții de tehnică (Storm Shadows, JDAM) asupra Crimeii, Mariupolului etc. Traversarea Niprului, teoretic, se poate face, ucrainenii ocupând deja unele insule de pe fluviu, dar asigurarea logistică a ofensivei se va confrunta cu același greutăți pe care le-au avut rușii în anul 2022, atunci când au decis să retragă din Herson.
Nu știm de ce Rusia, cu imensele sale posibilități militare și economice, cu bogate și docile resurse umane, a ales această formă de confruntare cu Ucraina, un război de poziții și de așteptare, în care uzura nu este doar pe câmpul de luptă dar și la nivelul opiniei internaționale:
- poate Moscova nu vrea să învingă doar Ucraina și este interesată ca resursele Vestului să se risipească în estul Europei;
- poate Kremlinul crede că timpul lucrează în favoarea sa, a avut mai multe războaie în ultima perioadă, are răbdare, nu lucrează cu cicluri electorale și cu sondaje de încredere;
- poate menținând Europa și SUA blocate în Ucraina, Rusia oferă spațiu de manevră aliatului din Est care, singur, poate reechilibra balanța mondială a puterii, cu șanse de a impune o nouă ordine internațională, neplăcută pentru noi, dar asta e, pare a fi implacabil;
- poate e adevărat ce se spune, că jocul de șah e mai eficient decât boxul, produce mai multă adrenalină, consumă mai multă energie, ambele sunt brutale si se încheie cu knock-out / șah mat.
Ceea ce știm este că războiul, dincolo de efectele sale ”pozitive” – emularea patriotismului, regenerare spirituală, dezvoltarea cercetării aplicate, rezolvarea, uneori, a unor probleme teritoriale -, produce suferințe, distrugeri imense și blochează psihicul național în credința că violența este o soluție.
Ceea ce respingem în plan personal, se promovează cu obstinație la nivel internațional.
Iar Ucraina este un bun exemplu în care forța prevalează asupra dreptului și războiul este preferat soluțiilor pașnice.
Este complicat cu strategiile, atunci când nu știi, de fapt, ce se întâmplă.
Sau, poate, știm și NU vrem să recunoaștem.
Se încarcă comentariile...
