TVA la alimente va fi redusă de la 1 iunie: e bine sau e rău?

0
0
De la 1 iunie 2015, TVA se va reduce la 9% pentru alimente, băuturi nonalcoolice şi servicii de alimentaţie publică
De la 1 iunie 2015, TVA se va reduce la 9% pentru alimente, băuturi nonalcoolice şi servicii de alimentaţie publică

Informaţia că, de la 1 iunie 2015, Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) se va reduce la 9 la sută (de la 24 la sută) la toate produsele alimentare, la băuturile nealcoolice şi la serviciile de alimentaţie publică, aşadar, la toate alimentele, nu doar la cele de bază a generat, firesc,  comentarii, unele controversate, dar şi teamă.

Cum s-a ajuns în 2010, la noi, de la o cotă de TVA de 19 la sută la una de 24 la sută, între cele mai mari din Europa? Era recesiune. Al doilea an de recesiune. Societatea românească era lovită de şomaj, era nevoită să se descurce cu bani mai puţini şi mai scumpi, şi pe deasupra să suporte un accentuat dezechilibru bugetar. Dezechilibrul bugetar se agravase atât de mult, încât rezolvarea lui nu mai putea fi întârziată. În faţa unor împrejurări atât de grele, una dintre măsurile adoptate a fost creşterea TVA de la 19 la 25 la sută.

A fost o decizie de urgenţă. Mulţi au susţinut atunci, susţin şi acum, că a fost o măsură rea. Deşi, ca să fie etichetată corect, nu cred că sunt de ajuns câteva impresii, fiind necesară o analiză temeinică. Putem totuşi admite că a fost o măsură dură. În sensul că s-a dovedit a fi inflaţionistă. A şi lovit, imediat, în puterea de cumpărare. Mai exact, a restrâns puterea de cumpărare nu doar a salariaţilor bugetari, nu doar a pensionarilor, ci a tuturor celor ce trăiesc în această ţară, de la copii la bătrâni.

Adevărul este că majorarea TVA a acţionat paralizant asupra producţiei şi asupra muncii. Dacă principalul motiv s-a dovedit a fi riscul unui salt inflaţionist, care s-a produs fără întârziere, nu mai puţin nocivă a fost agravarea problemelor structurale din economia reală. S-au înmulţit arieratele. Plăţile restante, deci. Şi cum multe reprezentau datorii ale Guvernului şi formau o masă monetară surogat, bugetul a fost cel dintâi care a avut de suferit. Mai erau şi veniturile rupte de productivitate. Şi, desigur, costurile nerecunoscute de piaţă, pe care companiile încercau să le acopere cu preţuri în creştere.

*

Şi iată, acum, TVA scade la alimente cu 15 puncte procentuale. Pe fondul creşterii PIB-ului şi al calmării inflaţiei până la un nivel la care nici nu visam cu câţiva ani în urmă. Fără ca mai întâi să se fi configurat un context dominat de stabilitate financiară şi macrostabilitate economică, actuala reducerea TVA nu ar fi fost posibilă.

Care vor fi însă efectele în piaţa de consum? Iată o întrebare cardinală. Şi, desigur, nu pot fi ignorate semnalele de alarmă, teama că n-ar fi exclus ca bugetul să nu-şi poată acoperi golul provocat de banii mai puţini ce vor intra în partea de venituri, în urma reducerii TVA la alimente. Cum nici prezicerea că TVA redusă la alimente va genera o scădere  a preţurilor … nu e sigur că se va adeveri.

Îi rog pe cititori să observe că nu am luat în calcul şi teama de deflaţie. Deşi o astfel de teamă se manifestă cu persistenţă. De ce o ignor? Pentru că scoaterea din preţ, prin reducerea TVA, a unei sume reprezentând 15 puncte procentuale nu va provoca deflaţie – fenomen care, aşa cum se ştie, e mai periculos decât inflaţia. Şi nu va provoca deflaţie nici măcar dacă – situaţie prea puţin probabilă – toate cele 15 puncte procentuale, pe care le va pierde bugetul prin reducerea TVA, ar fi câştigate de populaţie prin scăderea preţurilor. Căci n-ar fi decât un caz excepţional, al unei deflaţii statistice. Fără să ne confruntăm şi cu o deflaţie reală.

Iată un calcul edificator. Dacă, la un bun alimentar, preţul este acum de 100 de lei, doar 80 de lei îi revin comerciantului. Fiindcă 20 de lei îi încasează statul, în buget. De la 1 iunie, comerciantul va încasa tot 80 de lei. Va pierde doar bugetul, unde în loc de 20 de lei vor ajunge numai 7 lei. Or, deflaţia e adevărată – şi deci periculoasă – nu când pierde bugetul, ci când reducerea preţului îl afectează pe comerciant. Acum însă, comerciantul nu va pierde nici măcar un singur ban. Ar putea chiar “să-şi tragă” un câştig mai mare ori mai mic. Potrivit legii, comerciant fiind şi cel care produce, şi cel care vinde. Bugetul va pierde însă 13 lei, reprezentând diferenţa între 20 de lei (TVA perceput acum la o marfă cu preţul de 80 de lei) şi 7 lei, cât îi va reveni de la 1 iunie.Nu vom fi, deci, în niciuna din împrejurările cunoscute din istorie, când producţia a fost descurajată, producătorii şi-au pierdut interesul faţă de activitatea economică iar magazinele şi pieţele s-au golit şi de mărfuri, şi de cumpărători, fiindcă preţurile în scădere le-au provocat pierderi şi fabricanţilor, şi distribuitorilor. De aici şi teama de deflaţie întâlnită acum, pe fondul unei crize care se stinge din America până în Japonia. Teama de o deflaţie reală. Cum însă, în cazul ţării noastre, dacă ar interveni o scădere a preţurilor, deflaţia ar fi numai statistică, fiindcă în niciun caz comercianţii nu vor pierde nimic, nu avem de ce să ne temem de o deflaţie reală.

*

Medalia mai are însă o faţetă. Căci am văzut manifestându-se şi teama că reducerea TVA la alimente ar putea să producă un gol în buget, fără să înlesnească în vreun fel cumpărăturile populaţiei. Dacă, bunăoară, la bunul alimentar al cărui preţ este de 100 de lei, la care m-am referit ceva mai în urmă, bugetul pierde inevitabil întreaga diferenţă între TVA de 24 la sută şi TVA de 9 la sută, nu este obligatoriu ca populaţia să câştige toată această diferenţă. Pentru că o parte din această diferenţă, dacă nu chiar toată, ar putea s-o  bage în buzunar comerciantul. Teoretic.

Sigur, ar fi rău, ar fi de neacceptat ca pierderea de TVA pe care statul o acceptă deliberat, pentru ca populaţia să câştige un plus de putere de cumpărare… să intre în buzunarul comerciantului. Ar fi rău fiindcă ar fi anulată, integral, o măsură cu destinaţie socială. Ca să nu se întâmple aşa, va fi nevoie ca piaţa să fie eficientă iar societatea civilă, presa şi masa de consumatori să acţioneze în cunoştinţă de cauză.

Totuşi, nu cred că vor câştiga comercianţii şi nu consumatorii. Pe ce mă bazez, în condiţiile în care mecanismul preţurilor, în piaţă, nu e dirijat prin decizii administrative? În primul rând, pe“mâna invizibilă”, care intervine mai mult sau mai puţin în piaţă. Apoi, pe direcţia în care au curs evenimentele şi incidentele din 2010. Paradoxal, atunci, deşi salariile nu creşteau, ci coborau, societatea se temea de o hiperinflaţie. Iată însă că am văzut atunci conturându-se două atitudini contrare: în timp ce numeroşi vânzători îşi făceau visuri că vor câştiga enorm din creşteri de preţuri, cumpărătorii erau înspăimântaţi de ce ar fi putut să-i aştepte. Mai cu seamă că TVA de 24 la sută a determinat multe voci din piaţa afacerilor să vorbească despre o creştere a inflaţiei cu foarte multe procente. Vă mai amintiţi de ameninţările că pâinea se va scumpi cu 50 la sută? Teoretic,chiar era posibil. Dar nu era deloc obligatoriu ca acest scenariu să fie transpus "mot-a-mot" în practică.

Într-adevăr, în plan teoretic,puteau fi două momente în care să vedem producându-se efecte puternice în planul inflaţiei. În primul moment, scumpirea mărfurilor cu 5 puncte procentuale ar fi putut să ducă la o creştere a preţurilor identică. Apoi, în al doilea moment, ar fi putut interveni majorarea preţurilor cu multe alte procente din cauza panicii, a lăcomiei comercianţilor şi a unor decizii pripite. Mai mult, acei contabili care, în matematică, nu trec mai sus de aritmetică ar fi putut să gândească într-adevăr că ar fi imposibil ca majorarea TVA să nu producă mari creşteri de preţuri.

*

În practică, lucrurile au arătat însă o cu totul altfel de desfăşurare. Bunăoară, firmele au catadixit să-şi facă unele calcule de marketing şi au constatat că ar fi fost periculos să cadă în capcana unor simple operaţiuni de adunare. Sigur, prea puţine companii au făcut un pas înainte, trecând de la aritmetică la matematici superioare, pentru a înţelege cât de multe costuri ar fi putut să fie reduse. Dar foarte multe s-au văzut obligate să numere de zece ori: adică să măsoare de nouă ori şi să decidă abia a zecea oară, făcând un raport firesc între puterea de cumpărare a consumatorilor şi riscul pe care şi l-ar fi asumat urcând prea mult preţurile. Fiindcă atât creşterea TVA la 24 la sută, cât şi reducerea cu 25 la sută a salariilor bugetarilor, plus reducerile de salarii în firmele private şi şomajul au determinat o scădere semnificativă a cererii de consum.Să fim însă bine înţeleşi: o majorare a inflaţiei era inevitabilă. Şi ea s-a produs. Dar cotele de creştere au fost cu mult sub nivelurile vehiculate în dezbaterile publice.

Nici acum, când TVA scade, şi nu urcă, aşa cum s-a întâmplat în 2010, la nivelul judecăţii imediate a comercianţilor lucrurile nu vor curge altfel. Important însă, de această data, este ca firmele să nu rămână în faza judecăţii primare. Va fi nevoie şi de o fază superioară, marcată de trecerea la analize psihologice asupra comportamentului consumatorilor şi de analize de risc privind concurenţa în piaţă.

Totodată, va fi nevoie să crească şi veniturile bugetare. Dar nu din impozite mai mari – în niciun caz din impozite mai mari! – ci din mai multă muncă, mai multă performanţă în muncă, din investiţii, din noi afaceri, din profituri consistente, într-un cuvânt din competitivitate.

Poate că e firesc să se taxeze tot ce mişcă şi tot ce stă, obţinându-se o bază de impozitare mai largă. Grav ar fi însă ca impozitele şi taxele să rămână cu un singur rol major, acela de a aduna bani în „casieria centrală” a statului, în timp ce contribuţia lor la creşterea eficienţei muncii şi a competitivităţii producţiei să rămână extrem de redusă. Dar şi mai grav ar fi ca politica fiscală să sfideze nevoia firească de a remunera corespunzător competenţa, iniţiativa şi creativitatea.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite