Când morala pierde teren, mai are o şansă dreptul

Ar fi greu de probat că societatea românească a adoptat economia de piaţă ca pe un ideal. A făcut-o dintr-o necesitate istorică. Iar Constituţia a cimentat ca principiu de drept: „economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă“.

Dar mai era nevoie de ceva: 1) de legi bune, simple şi clare, pe care oamenii să le înţeleagă, să şi le însuşească şi să le urmeze; 2) de instituţii de piaţă performante; 3) de oameni competitivi. Trei valori care s-au născut greu.  Greu la deal însă, cu legi confuze, şi ocazii pentru interpretări aiurea.

Pretutindeni, în lumea de astăzi, economia de piaţă este ocrotită. Iar când lucrurile o iau razna, cum s-a întâmplat în criza izbucnită în 2008, intervin statele. Care îndreaptă lucrurile când intervin cu legi înţelepte sau… agravează stricăciunile când aplică legi nepotrivite. Legi în dezacord cu ordinea de drept şi cu legităţile economice.

Desigur, şi în această zonă dominată de pragmatism, care este economia de piaţă, îşi fac loc şi mesaje emoţionale. Dar realitatea a impus ca intervenţiile în viaţa economică să se facă respectând norme de drept. Morala fiind întotdeauna implicată. Iar atunci când morala pierde teren,  trebuie să acţioneze dreptul. Este motivul pentru care statul, în relaţiile cu băncile, a acţionat şi acţionează cu deosebire prin reglementări.

Întreaga activitate de împrumuturi bancare este organizată pe baza unor reglementări, fără să fie ignorată  etica în procesul de creditare. Etica este foarte importantă mai cu seamă în relaţia bănci-consumatori. La fel ca în orice altă afacere. Ne place să spunem că, în economia de piaţă, contractul ideal ar putea fi suplinit de o simplă strângere de mână. De strângeri de mână e nevoie şi în procesul de creditare. Din nefericire însă, nicăieri în lumea de azi, această expresie frumoasă, care în esenţă este una etică, nu mai are…credit. Şi nu doar pentru că lumea s-a înrăit, ci şi, mai cu seamă, pentru că viaţa afacerilor a devenit complexă şi complicată. Şi când afirm asta am în vedere o realitate pe care  o întâlnim din America şi până în Japonia, pe toată planeta. Aşa s-a ajuns la contracte stufoase, care merg până la  cele mai mici …amănunte, iar tot mai multe voci cer şi reglementări  la fel de amănunţite pentru pieţele financiare. Asta e realitatea. Iar contractul scris, parafat şi înregistrat, bun sau rău, înţeles bine de client ori nu, fiindcă e greu de imaginat că banca nu-l înţelege, devine legea părţilor. Odată semna, în acest contract nu pot să mai intervină nici Parlamentul, nici Guvernul, nici Banca Naţională, nici alte autorităţi ale statului. Decât într-un singur caz: dacă în contract a fost ocolită legea, fie prin strecurarea de clauze abuzive, fie prin încălcarea de către una din părţi.

Şi totuşi, încrederea rămâne – pentru cine o poate proba şi o poate impune – activul cel mai de preţ. Îndeosebi pentru instituţiile financiare.