Turcia, pradă comunismului lui Dumnezeu

De vreo câţiva ani încoace, un jurnalist francez destul de controversat, pentru calitatea comentariilor sale adeseori supărătoate, deşi adeseori justă, deci Eric Zemour, se străduieşte să convingă - audienţa, confraţii, analiştii - că regimul turc al lui Recep Tayyip  Erdoğan nu este nicidecum unul democratic, ci unul islamist provocator. Restrictiv.

A spus chiar că islamismul, practicat şi impus de primul ministru turc şi de partidul său, dar şi islamismul în general, este un comunism al lui Dumnezeu ("le communisme de Dieu", în original). Nimeni nu l-a crezut şi toţi au râs de el. De curând, o dată cu reapariţia Turciei ca subiect de actualitate (datorită manifestaţiilor din piaţa Taksim), Zemour şi-a reafirmat crezul, cuvintele, şi le-a justificat: "turcii din stradă sunt tinerii care au avut ocazia să circule în Occident, care vor progres, noutăţi în relaţia cu Europa, vize, şi care s-au săturat să li se spună într-o republică aşa-zis modernă că diverse lucruri sunt interzise pentru că aşa doreşte Coranul".

Altfel rezumat, şi chiar de către un turc,

Dacă ne întrebăm ce ar face mai bine Turciei: democraţia sau teocraţia, cred că evoluţia Iranului, în ultimii treizeci de ani, şi a Europei în perioada Evului Mediu sunt cel mai bun răspuns la această întrebare. Nu este posibil să conduci o ţară pe baza regulilor scrise într-o carte, fie că vorbim despre Coran, despre Biblie sau despre Capitalul lui Marx. De asemenea, nu cred nici că orientarea către Islam ar putea ajuta Turcia în vreun fel în contextul internaţional

(Firat Demir, în Qmagazine).

În noaptea asta, Erdoğan a reuşit să golească parţial, cu ajutorul tunurilor cu apă, piaţa Taksim. În acelaşi timp, s-a burzuluit de la înălţimea estradei partidului său, la cei de la Bruxelles: "nu aveţi niciun drept să vă daţi cu părerea, Turcia nici măcar nu este în Europa". Aici are dreptate. Dar poate că cei care sancţionează astăzi politica lui sunt cei care şi-au dat seama că politica sa pro-europeană este cea a măgăruşului: un pas înainte, doi înapoi.

El, foarte occidentalizat, soţia sa, cu voal şi foarte conservatoare. Libertatea presei cică ar exista, dar peste o sută de jurnalişti sunt în închisoare. Femeia este egala bărbatului, dar la reuniunile internaţionale din panelul local de vorbitori nu face niciodată parte vreo femeie. Ca şi cum timpurile când prim ministru turc era o femeie n-ar fi existat niciodată...şi totuşi, a fost un timp când Tansu Çiller a condus Turcia.

Este regretabil că Turcia a ajuns să trăiască o revoluţie în chiar acest moment, cum este regretabil faptul că Erdoğan pare să aibă ochelari de cal. Reacţia sa seamănă enorm de mult cu cea a lui Nicolae Ceauşescu în timpul revoluţiei din 1989. Problema este că atunci o mare parte din poporul tău suferă tăcut din cauza anumitor răni provocate de istorie, de timp, de alţii, e drept, dar sunt răni neşterse (masacrul aleviţilor din anii 1938, zona Dersim, dar şi mai recentul masacru de la Sivas, în 1993 - 37 de intelectuali alevi mor arşi într-un hotel incendiat, sub privirile impasibile ale forţelor de ordine - , în 1994, armata poartă o campanie de distrugere a recoltelor şi proprietăţilor alevi în zona Dersim; la Istanbul, revolte înăbuşite în 1995), deci nu te poţi purta ca şi cum aceste răni nu contează. Ele doar riscă să reapară mai târziu, mai virulent, mai violent, mai decisiv. Este cazul acum, iar atitudinea lui Erdoğan nu linişteşte. Turcia nu este o primăvară, ci o iarnă lungă, foarte lungă, ale cărei zăpezi încep să se topească.