Transnistria - Limba română în bătaia glonţului (II)

Când l-am întâlnit prima dată pe Ion Iovcev, s-a întâmplat datorită mie. Eu am provocat acea întâlnire, din curiozitate. Voiam să văd cum arată de aproape, cum vorbeşte, cum se comportă un om care apără limba română cu străşnicie, într-o Transnistrie ostilă, ca un fel de gulag pentru conaţionalii noştri de acolo, iar pe deasupra mai este şi bulgar la origine.

Pentru mine, Ion Iovcev era atunci, şi a rămas, un adevărat erou al neamului din care, iniţial, nu a făcut parte. Cred că era, a rămas şi va fi mereu o ”rara avis”, care suferă de o boală la fel de rară, pe care aş numi-o simplu: iubire cronică de ţară. Altfel spus, Domnia Sa este o nobilă excepţie de la regulă. Iar regula ar putea să însemne doar oameni sănătoşi, care nu pot fi bănuiţi că ar mai cunoaşte, în zilele noastre, asemenea maladii bazate pe sentimente.

Ultima dată l-am întâlnit la Bucureşti, nu la Chişinău, prin aprilie 2013. După ce am discutat cu el ca între vechi prieteni, am publicat articolul ”Limba română în bătaia glonţului”, pornind de la un fapt incredibil: în literele româneşti, într-o şcoală din Transnistria, s-a tras cu un pistol rusesc. Acum Ion apare din nou, dar la o scară mult mai largă, în atenţia agenţiilor internaţionale de presă. Despre existenţa lui află din nou Bucureştiul, Washingtonul, Bruxellesul, OSCE-ul, şi câţi alţii. 

Ce se întâmplă? Miliţiile transnistrene îl şicanează, îl umilesc din nou, încercând să-i sublinieze un lucru absurd: că Transnistria, parte componentă a Republicii Moldova, ar avea o graniţă, iar graniţa ar avea o vamă, iar la vamă se declară eventualii bani în valută pe care îi ai asupra ta. Dacă ignori această stupizenie, eşti arestat, anchetat şi ţi se confiscă banii care, în acest caz, erau nişte salarii de mizerie a unor cadre didactice care predau, în Transnistria rusificată, în limba română, limbă care însemnă un fel de muma pădurii, sau ucigă-l toaca pentru ruşii respectivi.

Motivul acestui abuz nu îl constituie aşa-zisa vamă, sau graniţă, ci limba română, şi cele câteva instituţii cu predare în această limbă, care alcătuiesc un fel de redută în inima Transnistriei, încă necucerită de către rusofonii şi rusofilii locului, deveniţi majoritari, cu toate armele lor din dotare, pe care le-ar folosi, dar nu pot s-o facă chiar în văzul întregii lumi.

În concepţia autorităţilor de la Tiraspol, în spatele căruia se află Kremlinul, limba română ar trebui să dispară definitiv cât mai curând. Acest lucru s-ar putea întâmpla în 10-15 ani apreciază Ion Iovcev, numărul elevilor români scăzând treptat de la 850, la 150, iar declinul continuă. Aşadar, acolo se mai află o insulă de suflet românesc, o părticică de Românie care este într-un mare pericol, care se îndreaptă către o extincţie, la care asistă şi o prezenţă ungurească în zonă, ca din întâmplare.

Să recunoaştem deschis că statul român îşi aminteşte de aceşti adevăraţi eroi, doar de ordinul zecilor la număr, din când în când, dar mai ales atunci când vreun nou incident îi trage de mânecă pe preşedinte, pe primul-ministru, pe cei din Departamentul pentru Românii de Pretutindeni – Guvernul României, dar şi pe alţii.

Nu suntem prea atenţi la declaraţiile belicoase pe care le facem uneori, doar din pasiunea de a ieşi din decor, iar când vedem că au loc asemenea provocări, ne întrebăm: oare de ce? Iată un posibil răspuns: România, membră NATO şi UE, care incomodează uneori prin afirmaţiile ei, poate fi atacată indirect, mult mai uşor, şicanându-i conaţionalii, dar nu pe cei din interior, ci pe cei din exteriorul graniţelor, şi mai ales pe cei valoroşi, pe liderii lor de opinie, lipsiţi de apărarea ţării-mamă. E şi o doză de laşitate în aceste provocări.

Din nou, ne-am amintit acum de Ion Iovcev, care trăieşte într-un stres continuu, care a fost ameninţat cu moartea în anii trecuţi, căruia i se confiscă telefonul mobil, iar cel fix îi este bruiat, care plăteşte amenzi nejustificate, dar mai ales îi este frică să meargă uneori pe stradă, sau se gândeşte tot cu frică la existenţa familiei sale.

Ce face România în această situaţie? Ceva a făcut, a solicitat OSCE să intervină, dar în această organizaţie internaţională prezenţa rusească este bine cunoscută. A mai făcut câte ceva, dar încă e puţin.

Lăsând puţin deoparte europarlamentarele, cazurile ”Nana”, ajustările la Codul Penal, campaniile de scoatere din închisoare a penalilor pe care tot noi i-am băgat acolo, scărmănelile useliste cu preşedintele, şi invers, dar şi toate trântele care presupun luptă acerbă pentru putere, să ne întrebăm: ”Ce e de făcut?”

România trebuie să dea un semnal puternic că există, că are coloană vertebrală, că vocea ei mai contează! Ar putea să se implice şi societatea civilă, de ce nu? Ce ar fi să dăm fiecare câte un leu pentru ca Ion Iovcev să-şi poată plăti o amendă uriaşă (sau salariile profesorilor), doar pentru faptul că apără din proprie iniţiativă românismul în Transnistria? Cine are alte idei mai bune, să le facă publice.  

Transnistria se comportă în mod nepermis ca un stat independent, recunoscut de comunitatea internaţională, cu toate că nu este altceva decât un copil din flori al ”Mamei Rusia”, dar pentru care are grijă cât doi părinţi la un loc. Aşadar, nu mai e de mirare că Transnistria are structurile ei statale, paralele, identice cu ale Republicii Moldova, din care fără onoare face parte, totuşi.

Când Federaţia Rusă este întrebată ce are de gând în legătură retragerea Armatei a 14-a de pe acest teritoriu străin, după promisiunile făcute, aceasta ia poziţia struţului, dar nu pentru că i-ar fi cumva ruşine, ci pentru a arăta interlocutorului partea dorsală în toată splendoarea sa. Este un comportament sfidător, în văzul întregii lumi. Existenţa Transnistriei reprezintă o sfidare internaţională.

În urmă cu vreo opt ani, când fostul preşedinte comunist Vladimir Voronin a încercat să treacă această ”graniţă” din interiorul statului pe care îl conducea, pentru a ajunge parcă la mormântul mamei sale, a fost oprit. În pofida acestei umilinţe greu de suportat, atitudinea sa a fost una de supunere, deorece bănuia faptul că Kremlinul nu ar fi fost străin de producerea acestui incident.

Comportamentul Transnistriei este a unui stat în stat, o struţo-cămilă în materie, a unei zone separatiste, ca să nu-i spunem zonă de conflict, în care F. Rusă aprinde din când în când câte un fitil ori de câte ori simte că-i sunt lezate interesele, sau este deranjată de vreo declaraţie neinspirată a unui lider oarecare de prin vecini. Traducerea unor asemenea gesturi este doar una singură: ”Vnimanie (Atenţie), pericol de incendiu!”

Pentru noi, acest avertisment, ar trebui să mai însemne şi mai mult: ”Atenţie, limba română este în bătaia glonţului!”. Altfel spus, fiinţa românească este sub ameninţare!