Touche

„Nu vreau să fie usor, vreau să fie greu, vreau să fie la limită, ca să mă pot bucura”. La sfârşit, Ana făcea flotări.

Ultima săptămână a fost una fierbinte, din orice unghi am privi-o. Vreau doar să spun câteva cuvinte - pentru că n-avem a vorbi prea mult - despre cele ce s-au întâmplat la Budapesta, în semifinalele Mondialelor de scrimă.  
 
Tibi Dolniceanu ia bronz la individual - sabie şi echipa masculină este vicecampioană mondială, tot la sabie. La fete, Ana Brânză, Simona Pop Deac, Maria Udrea şi Raluca Sbircia câştigă bronzul, după o serie de relee aproape ireale. De ce sunt atât de preţioase aceste rezultate?  
 
Pentru că, în condiţiile în care alte ţări au câte 2-3 garnituri de sportivi, care sunt rulaţi selectiv şi nu se duc la toate competiţiile, noi avem o mână de copii nebuni, care trag tuşe şi la Europene şi la Mondiale şi la Olimpiadă. Şi vin cu fierul pe piept, de fiecare dată.  
 
Semifinala fetelor a fost absolut delirantă. Până în penultimul releu, eram conduşi la 2-3 tuşe. În ultimul releu, Ana zbiară pentru prima dată, aşa cum face când are zvâc şi-am înţeles că abia de-atunci începe. Mai era un minut şi jumătate şi egalase.
 
Cu 30 de secunde înainte de final, cade în genunchi, accidentată.  Ar fi fost absolut nedrept, trăsese magic şi preluase conducerea. Se ridică şi continuă, şchiopătând aproape imperceptibil. După încă două strigăte, aveam bronzul. Franţa era învinsă, în ultimul releu. Când echipa se pregătea s-o îmbrăţişeze, Ana pune palmele pe planşă şi începe seria de flotări pe care mi-o promisese. Am îngheţat. Le făcuse şi când pierduse la individual, le făcea şi-acum. Înainte de meci, îmi spusese că nu vrea să fie uşor, că vrea să se chinuie, să fie la limită, ca să se poată bucură. Şi-aşa a fost.
 
La nici 2 luni după aurul de la Europene, Ana Brânză, trage fantastic, vine cu fierul pe piept şi se simte vinovată că doar atât au putut. Auziţi? Se simte vinovată. QED.  
 
Domnule profesor Zidaru, vă mulţumim. Mai mult nu mai pot spune.