Teatru cu ghinion. Dramă în  cinci acte

Prolog. 31 decembrie 1852 – inaugurarea, în presa vremii – infatuare şi naivitate - Bukarester Deutsche Zeitung : “Teatrul cel nou din Bucureşti este, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase din Europa şi o podoabă pentru Capitală.

ACTUL I

De la manşa bombardierului, pilotul putea vedea centrul Bucureştilor printre norii de fum. De câteva zile, România devenise inamicul Germaniei. Prin căşti lansatorul de bombe îl auzi pe pilot “mai ai ceva de lansat? Aruncă-le!” Fertig!”, veni răspunsul.

O bombă, probabil cu altă destinaţie, puse capăt scurtei vieţi a clădirii Teatrului Naţional din Calea Victoriei. Ghinion!

ACTUL II

Drapele roşii şi tricolore cu steme, seceri, ciocane şi stele flanchează tribunele. Orice eveniment cultural nu se poate desfăşură decât sub diverse lozinci sau frontispicii. Suntem în 1973. De câţiva ani buni, arhitecţi şi constructori robotesc pe planşete şi în şantier la “o nouă ctitorie” – noul Teatru Naţional. Un proletcultism întârziat combinat cu un spirit revoluţionar-cultural de import (made în China – şi atunci!) au împiedicat zidirea pe vechiul şi consacratul amplasament. S-a ratat ocazia de a reînnodă firul istoriei şi, poate al tradiţiei, iar locul a rămas viran cam jumătate de secol.

Pe noul amplasament – fostul  “maidan al primăriei” – hotelul Intercontinental îşi etalează deja formele groteşti din arsenalul brutalist-păşunist la modă şi promovat de unii arhitecţi ai timpului. Odată cu inaugurarea noii clădiri a TNB a fost făcut încă un pas prin care un spaţiu urbanistic, şi aşa eterogen şi destructurat, s-a transformat iremediabil într-o intersecţie. Spaţiul generos rezultat prin retragerea clădirii de la aliniamentul bulevardului Magheru înţesat de alei carosabile, parcări şi accese nu a fost niciodată amenajat astfel încât să devină o “piaţă a teatrului” – o anticameră în aer liber, un preambul sau o prelungire a evenimentelor din interior, o invitaţie la alte evenimente.

Ansamblul e un conglomerat de volume compuse, mai mult funcţional decât estetic, cu tratări în maniere şi materiale din cele mai diferite ce subminează ideea de unitate.

Cât despre clădirea propriu-zisă: e în afară oricărui stil. La jumătatea drumului dintre Voroneţ şi Ronchamp nu putea fi decât o jumătate de măsură : 
-masivitatea elegantei copertine din beton-armat aparent e subminată de nişte goluri ce n-au nicio trimitere şi nicio logică; 
-marele plin, ce urma să capete o frescă, e subminat de 5 intrări meschine;
- impresionanţii contraforţi sunt subminaţi de goluri boltite la partea superioară(?)
- nu vedem nicio intenţie de a integra masivul turn al scenei, dimpotrivă el e evidenţiat prin ecrane placate, ieftin, cu ceramică glazurată.

Meteahna românească de a rata ocazii şi de a alege prost a funcţionat şi atunci: soluţia propusă în concurs de arhitecţii Ciulei şi Bortnovski – nume consacrate în lumea teatrului, unul ca actor şi regizor şi ambii ca scenografi de marcă, reprezenta o idee majoră pe care se putea articula o arhitectură sinceră şi durabilă: un fundal semicircular înalt formează spaţiul de joc şi pentru scenotehnica  turnului după care se continuă, pe ambele laturi, cu suprafeţe plane ce au deschiderea crescătoare şi înălţimea descrescătoare, pe măsură ce funcţiunile teatrului cer înălţimi tot mai mici dar accese tot mai largi pentru public.

Atragerea, îmbrăţişarea şi captarea progresivă a spectatorilor, introducerea lor în atmosfera participativă, în spectacol e exprimată simplu cu mijloace arhitecturale. Ar fi fost prea frumos…

ACTUL III

Intră în scenă tovarăşul şi tovarăşă. E timpul “ scrisorilor cancelariei” – un fel de transcriere a “preţioaselor indicaţii” rostite în grai semi-articulat de şefu', îngânate de şefă, consemnate de scribi fără personalitate, cu urechea ciulită şi pixul vioi – care deveneau teme de lucru şi trebuiau luate ad-litteram, sarcini categorice, fără loc de interpretări, pentru arhitecţi, urbanişti şi orice alţi specialişti. Clădirea TNB e şi ea luată în colimator – “se doreşte” modificarea imaginii. Adică intervenţia în cel mai sensibil punct al creaţiei oricărui architect: faţada. Anul 1984.

De fapt nu s-a schimbat numai faţada. S-au înghesuit şi scaunele spectatorilor. S-a măcelărit volumetria, fără a o îmbunătăţi. Ambalajul aplicat în jurul clădirii principale a adus imaginea la nivelul unui magazin universal de provincie. Aticul, ca un apeduct cu arcade de o geometrie indecisă, nu izbuteşte să mascheze turnul scenei. În zadar pe frontispiciu se foloseşte caracterul naiv de literă din secolul XIX. Ancadramentul, cu intenţii tradiţionalist-clasicizante, nu izbuteşte să creeze un contrast expresiv cu restul faţadei, de un modernism rudimentar şi sărăcăcios.

Pentru autorul acestei intervenţii – arhitectul Cezar Lăzărescu, cumulard de varii merite, dar şi de dregătorii – calificativul de colaboraţionist e potrivit, dar blând.

ACTUL IV

Din 1989, spaţiul din jurul TNB a intrat în istorie: baricade, eroi, izgonirea dictaturii, manifestaţia de 64 zile, mineriada, victoria lui Emil, victoria echipei naţionale, aderarea la UE, proteste antiguvernamentale, focuri de artificii se perindă prin fata clădirii TNB care nu reuşeşte să ofere identitate prin prezenţă arhitecturală chit că e ajutată de încărcătura culturală incontestabilă. Nimeni nu spune “Piaţa Teatrului”, ci “Piaţa Universităţii” chit că aceasta e dincolo, pe bulevardul Elisabeta, la statui. Piaţa Teatrului căpătase nume şi renume pe vechiul amplasament din Calea Victoriei, loc care astăzi e, din păcate, definitiv pierdut…

ACTUL V

Scena e plină de personaje care, toate, se pricep la arhitectură: cetăţeni, jurnalişti, ingineri, istorici, revoluţionari, bătrâni, femei, copii, oşteni, studenţi, sportivi, fermieri, căpşunari, fotomodele, oameni de afaceri, taximetrişti, cântăreţe, urmăriţi penal, handicapaţi şi, nu în ultimul rând, birocraţi şi politicieni. Aceştia din urmă au moştenit de la antecesorii lor – unii fiind chiar dintre aceia! – obiceiul de a lua decizii în probleme pe care nu reuşesc şi nici nu încearcă să le înţeleagă. Libertate de opinie, de cuvânt, de exprimare. Vacarm.

“Se doreşte” modificarea imaginii. Cine doreşte?  Şi în ce sens?

Conform unui vechi şi  prost obicei ca şi în cazul Catedralei Patriarhale (CMN) deciziile se iau pe coridoare întortocheate, în spatele uşilor închise sugerând dezinformarea deliberată. Ca şi CMN, Teatrul Naţional e clădire de utilitate publică şi din bani publici. Nu e o clădire privată. E inadmisibil ca nişte clădiri reprezentative de asemenea anvergură,  datorită poziţiilor pe care le au în cetate şi în societate, cu bugete mari şi amplasamente-cheie  să fie promovate cu atâta lipsă de transparenţa.

Soluţiile de arhitectură şi urbanism trebuie alese în conformitate cu principiile şi regulile stabilite de profesioniştii în domeniu. Regulamentele de concurs sunt stricte. Juriul e independent. Sistemul concursurilor nu se compară cu cel al licitaţiilor - ce pot fi trucate - sau unde se ia “la pachet” proiectarea cu execuţia, sau unde punctajul poate acorda prioritate preţului ori duratei de execuţie în detrimentul arhitecturii. Nici dezbaterea publică nu e concludentă: adesea e o formalitate şi, oricum, amatorii şi ONG-iştii mai mult încurcă lucrurile.

Nu contează cui i se încredinţează un proiect, ci metoda de atribuire. Nu e vorba de vreo frustrare sau de neîncredere, e numai credinţa în principiul concurenţei, al competiţiei care îl va evidenţia pe “primus inter pares” cel ce nu va putea fi contestat şi nu va primi reproşuri.
E vorba de a reabilita TNB dăruindu-i o imagine de secol XXI.
E vorba de a evita revenirea la imaginea clădirii inaugurate în 1973.

EPILOG
Au trecut încă 40 de ani Suntem în 2052.
Comitetul pentru renaşterea Epocii de Aur, divizia neo-culturală, ia în discuţie proiectul de modernizare a clădirii “Teatrului Naţional Florin Piersic” în sensul restituirii faţadelor din 1984. Propunerea e aprobată cu unanimitate de voturi.

6 februarie 2012