Tăcerea României și de ce nu poate fi ca Finlanda
0Liderii militari europeni i-au cerut lui Donald Trump să trimită F-35 în România, ca parte a garanțiilor de securitate pentru Ucraina. România nu s-a aflat, nici de data aceasta, la masa întâlnirii. De ce?
Șeful Statului Major al SUA, generalul Dan Caine, i-a găzduit pe şefii armatelor din Marea Britanie, Germania, Franţa, Finlanda şi Italia pentru a discuta despre opțiunile de garantare a securității necesare Kievului. Au fost acolo reprezentanții țărilor care i s-au alăturat luni lui Volodimir Zelenski pentru a-l susține la întâlnirea de la Casa Albă.
Cu toate că liderii români se declară pro Ucraina, nu vor să se angajeze prea mult în acțiuni vizibile pe această direcție. Președintele Nicușor Dan, care a participat online la dezbaterile recente ale Coaliției de Voință, a declarat că, la ultima întrevedere, cea de marți, unii lideri „erau mai optimiști, iar alții mai pesimiști despre cum se va comporta Rusia”, accentuând că el e în categoria pesimiștilor: „Rusia va trage de timp în continuare și tocmai de aceea e important ca Statele Unite să rămână la masă și, în momentul în care vor fi convinse, să aplice și pachetul de sancțiuni pe care îl au pregătit”.
Chiar astăzi, ministrul de Externe de la Moscova Serghei Lavrov a explicat că Vladimir Putin este pregătit să se întâlnească cu preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, dar că mai întâi trebuie rezolvate toate problemele, precizând că ar exista o îndoială cu privire la „legitimitatea lui Zelenski” de a semna un acord de pace.
Rusia pare să caute pretexte pentru tergiversarea păcii, în paralel cu atacurile violente asupra Ucrainei, de aceea europenii au nevoie de formule pentru ca armata ucraineană să reziste.
Nu toți europenii sunt foarte preocupați, ci mai ales marile puteri – Franța, Germania, Italia, Marea Britanie. Lor li s-a adăugat Finlanda, o țară cu un sfert din populația României și care abia a intrat în NATO în urmă cu mai puțin de doi ani.
Finlanda activă, România absentă
De ce Finlanda e atât de implicată în rezolvarea justă a conflictului din Ucraina, iar România atât de timidă? Cum de președintele finlandez aleargă la toate marile întâlniri, în vreme ce șeful statului român preferă drumețiile printre mănăstiri, exact când liderii importanți ai continentului pariază pe viitorul Europei?
De ce Nicușor Dan vorbește de pe pajiște, în vreme ce Alexander Stubb face pledoarii în Biroul Oval? Diferența dintre cei doi are legătură cu tradițiile politice diferite ale celor două state sau cu educația lor? Ori poate că instituțiile care stau în spatele lor au viziuni diferite?
România preferă, ca de atâtea ori în istorie, să aibă un profil invizibil, să nu-și asume cu prea mare tam-tam părerile, că nu se știe ce urmează. Alunecă pe sub marile dezbateri ale lumii și se așază la umbra aliaților săi în tăcere, ca la o adică să poată face o piruetă în sens invers.
Finlanda face exact invers, iar președintele de la Helsinki, Alexander Stubb, a făcut din țara sa o vedetă a luptei pentru suveranitatea și independența Ucrainei.
Argumentele lui Alexander Stubb
Stubb spune într-un interviu DW cu naturalețe că Finlanda are „una dintre cele mai mari armate din Europa”, echipată cu „sisteme avansate de rachete în aer, mare și uscat” dezvoltate pentru ca Finlanda să fie sigură că se poate apăra „în mod independent” și pentru a rămâne mai degrabă un contributor decât un consumator de securitate.
Finlanda are o graniță de 1300 de kilometri cu Rusia, dar președintele Stubb declară că doarme liniștit, fiindcă în țară există buncăre pentru peste 90% din populație, că împreună cu Polonia cele două state au cea mai mare artilerie din Europa, zeci de avioane F-16 și în curând vor veni F-35, iar populația este pregătită și instruită pentru cazul unui conflict cu Rusia.
Președintele finlandez este unul dintre cei mai puternici suporteri ai Ucrainei în fața Statelor Unite și unul dintre liderii europeni cu mare trecere la Trump. Nu doar pentru că a fost în echipa națională de golf a Finlandei, ci mai ales pentru că știe să-și afirme principiile și să le argumenteze cu exemple din trecutul dramatic al țării sale.
Are un doctorat la London School of Economics, a fost prim-ministru, ministru de Finanțe, de Externe, profesor și director al faimoasei universități de guvernanță transnațională. Spre deosebire de el, Nicușor Dan pare mult mai puțin pregătit și nici el, nici instituțiile din spatele lui nu au capacitatea de a face din România un jucător continental.
Când a fost întrebat despre ce crede în legătură cu conceptul de pace contra teritorii, ministrul Apărării, Ionuț Moșteanu, a dat un răspuns tipic: „Eu zic să nu intrăm noi în detaliile despre această pace”.
România, doar ecou în marile decizii
Bucureștiul e doar ecoul marilor puteri, de aceea va fi greu să câștige și atunci când se va pune problema reconstrucției Ucrainei, deși Nicușor Dan tot vorbește despre atuurile țării, despre centrele logistice prin care s-au scurs ajutoarele umanitare și militare și care vor fi transformate în căi de transport pentru materiale.
Președintele român pare mai interesat de acest aspect post-război decât despre cum și ce se negociază acum. De parcă România n-ar fi interesată de viitoarea hartă a continentului. Nu e deci neașteptat că se vorbește despre România fără ca reprezentanții ei să fie la masă.
Deocamdată veștile sunt bune: șefii statelor majore ale marilor puteri europene au cerut aducerea performantelor avioane militare americane F-35 în România, potrivit The Times, pentru ca de la baza militară Kogălniceanu să poată fi securizate Marea Neagră și spațiile adiacente mai eficient decât până acum.
O formulă pentru prezent și viitor. Ar fi nevoie, în plus, de mai mulți militari NATO la granița de Est a României și de mai multe sisteme sofisticate de apărare a litoralului și nu numai. Dar cine să le ceară, dacă liderii români nu sunt în birourile în care se proiectează inclusiv viitorul țării lor?
Se încarcă comentariile...
