Superb „Wozzeck”, cu puţin public, la Enescu 2015

Au trecut 90 de ani de la premiera mondială a lui Wozzeck de la Berlin, până când opera lui Alban Berg a avut premiera şi în România. Inutil să insist, important este că s-a întâmplat această premieră în timpul vieţii noastre.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Aseară a fost unul dintre cele mai bune concerte (chiar dacă de operă) de la acest Enescu 2015, pe care îl plasez, fără ezitări, alături de cel al lui Berliner Philharmoniker.

Sala Palatului a fost ceva mai goală decât la Elektra, prejudecăţile legate de presupusul ermetism al muzicii din Wozzeck câştigând în faţa curiozităţii. Ar fi simplu să dau vina pe provincialismul publicului din România şi n-o voi face, pentru simplul motiv că publicul de operă din toată lumea este conservator. Şi nici măcar acest conservatorism nu este de blamat, altfel nu s-ar mai juca deloc operele lui Mozart, cel mai vechi compozitor din repertoriul stabil al teatrelor lirice din toată lumea. Mai degrabă ar trebui arătată cu degetul lipsa de curaj a lumii muzicale româneşti, în general, de a prezenta această capodoperă la noi în ţară. E suficient să ne reamintim că pâna şi Œdipe a avut nevoie de peste două decenii, după premiera de la Paris, pentru a fi prezentat la Bucureşti, postum.

Povestea lui Wozzeck e simplă, cum simple sunt mai toate subiectele inspirate de realitate. Franz Wozzeck este un simplu soldat, atât de sărac (în primul rând), încât nu-şi permite nici măcar să o ia de soţie pe Marie şi este silit să accepte cele mai umilitoare expediente pentru a câştiga câţiva bănuţi. E bărbier pentru căpitanul său şi subiectul experimentelor medicale ale unui lunatic. Marie îl înşală cu un frumos tambur-major, a cărui fanfaronadă îi dă de gol şi Wozzeck o ucide, apoi moare şi el, înecat în lacul în care îşi aruncase arma crimei. În urma celor doi concubini rămâne un băieţel, inocent şi tulburător de emoţionant, călărind un căluţ de lemn – hip-hop, hip-hop, hip-hop fiind singurele note şi cuvinte pe care ni le spune, sfâşiindu-ne inimile.

Nu credeam, aşa cum probabil mulţi dintre cei prezenţi la această premieră nu credeau nici ei, că voi putea fi emoţionat de muzica lui Alban Berg din Wozzeck. Dar am fost mişcat, şi sper că nu am fost singurul, de umanitatea acestei opere. Dacă Wozzeck şi Marie ar fi fost nobili, atunci opera s-ar fi numit Otello. Dar Wozzeck şi Marie sunt nişte oameni obişnuiţi şi opera lui Alban Berg este mai aproape de noi, cei din România, mai mult decât credem. Pentru că nu este nici o diferenţă majoră între tragedia acestor oameni din Germania secolului XVIII şi multele tragedii relatate ca fapt divers în presa românească. Ceea ce face ca articolul lui Alberto Savinio de acum jumătate de secol să fie şi mai dureros. Imaginaţi-vă, pentru o clipă, un căpşunar român, cu educaţie precară şi dezabuzat de sărăcie, ucigându-şi din gelozie soţia sau concubina. Am văzut de atâtea ori în ziare titlurile anunţând crima, flămânde de senzaţional. E vreo diferenţă? Nu. Dimpotrivă, este un argument pentru actualitatea acestei muzici, pentru empatia subiectului cu realitatea foarte cunoscută de noi, în fine, un argument pentru care nu ar trebui să excludem la infinit această creaţie din repertoriul teatrelor de operă din România.

Muzica lui Wozzeck nu este nici pe departe atât de ermetică pe cât se crede. Dar e nevoie de un Leo Hussain care să se facă intermediarul lui Alban Berg pentru a-i discerne calitatea. Dirijorul britanic a reuşit să dezvolte o chimie incredibilă în relaţie cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”. Şi ce inspiraţie că nu li s-a cerut să cânte vreo simfonie de Mahler, în care toate defectele unei orchestre, chiar şi cele care nu sunt cronice,  se văd monstruos. Partitura lui Wozzeck e foarte grea, dar nu expune mari respiraţii orchestrale, ci doar multe detalii microscopice, de dimensiuni camerale. Scena taverenei, de exemplu, în care se aude doar un mic grup de instrumente, dublate de un acordeon (superb) şi de o chitară, a fost emblematică. L-am văzut aseară pe Leo Hussain cum nu a lăsat din mână nici un detaliu, dirijând, chiar şi printr-o arcuire de deget, ultimele inflexiuni ale unui solo de fagot. L-am văzut concentrat, între acte, până la levitaţie. Şi i-am văzut pe toţi, şi cei din orchestră şi cei din cor, conduşi perfect, decişi să-şi depăşească limitele. Nu e prima dată. Au mai făcut-o şi în Parsifal şi e uluitor să descoperi afinitatea lor cu muzica de operă. O dovadă: crescendo-ul din finalul scenei asasinării Mariei, repetat, un crescendo ce părea că nu se mai termină. Aici s-a văzut poate cel mai clar arta lui Leo Hussain. Apoi toate solo-urile suflătorilor (aţi remarcat orăcăitul broaştelor de pe marginea lacului?) sau bubuiturile dramatice ale percuţiei, atmosfera densă şi irespirabilă a morţii, construită de cvartetul de coarde, au completat au completat o premieră naţională care ar trebui să intre în istoria operei din România.

Forţele muzicale româneşti au fost completate de o distribuţie de vis, deşi, pe hârtie, înşiruirea de nume nu atrăgea prea mult atenţia, pentru că nu au fost nişte solişti obişnuiţi cu repertoriul italian.

În primul rând, a fost acest Michael Volle, devorat de rol, uitând de multe ori că e un bariton, sfâşiat de angoasele lui. Un uriaş îngenuncheat de toate limitările lui (câţi oameni din aceştia nu aţi cunoscut? needucaţi, crezând în toate teoriile conspiraţiei – frica de masoni sau de implozia pământului – tulburaţi, în fine, expuşi căderii în abis). O voce impozantă, cu un timbru amplu şi liric, sigur, dublat de un mare artist, foarte inteligent. Cum altfel, când vedeai şi auzeai, de la un minut la altul, cum nebunia îl roade tot mai mult, până când îl răpune? Pe lângă el, toate carenţele unui Valentin Vasiliu ieşeau şi mai tare în evidenţă. Ce diferenţă! Apoi Evelyn Herlitzius, o Marie ideală, cu substanţă vocală infinită, pe care n-o putea consuma nici un elan dramatic, nici o sensibilitate maternă şi nici vreo exaltare religioasă (exemplară scena rugăciunii pentru ispăşirea păcatelor). În ţipetele rolului, nu foarte dese, se putea vedea de ce ea este Elektra acestor ani. Ca actorie a fost egala lui Volle: nu o interpretare, ci o încarnare.

Restul distribuţiei a fost strălucitoare: începând cu Arnold Bezuyen, căpitanul, cu un discurs muzical versatil, comic, la fel ca al lui Mime din Tetralogie (pe care, de altfel l-a şi interpretat la Bucureşti în 2013), continuând cu Martin Winkler, medicul truculent, pentru a sfârşi cu Marius Vlad Budoiu, căruia, pentru o dată, toate slăbiciunile din rolurile wagneriene i-au servit de minune în rolul Tamburului-Major, fante de provincie, zgomotos şi superficial, cu ingenuitatea lui Cosmin Ifrim în dublu rol (Andres şi Nebunul) – un comprimario de clasă (anul acesta a făcut un Pong irezistibil în Turandot de la Bregenz), cu impetuozitatea bahică a ucenicului interpretat de Şerban Vasile (şi el în block start-ul unei cariere internaţionale după ce a fost Ford, în Falstaff de la Metropolitan) sau cu eficacitatea răutăcioasă a vocii Mariei Jinga (Margret).

Am lăsat la urmă corul de copii din final. Ideea de a-i pune să cânte în limba română a fost extraordinară, pentru că a conectat imediat publicul la drama de pe scenă. Dicţia copiilor conduşi de Voicu Popescu a fost de cristal. Iar Andrei Sebastian Bucur, băieţelul care l-a întruchipat pe copilul lui Wozzeck şi al Mariei a reuşit să mişte o sală întreagă. Scena finală este foarte puternică în sine, dar vocea aceea micuţă, limpede, de o muzicalitate uluitoare, a răzbătut prin uriaşa sală, înşurubându-se în sufletele tuturor. Hip-hop, hip-hop, hip-hop...

În ziua Premierei, Luni 14 Septembrie 2015, ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Corul şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, Dirijor: Leo Hussain
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner
Alban Berg – Wozzeck (operă în concert)
Solişti: Michael Volle – Wozzeck – bariton, Evelyn Herlitzius – Maria – soprană, Andrei Sebastian Bucur – fiul Mariei, Arnold Bezuyen – Căpitanul – tenor, Martin Winkler – Doctorul – bas, Marius Vlad Budoiu – Tambur major – tenor, Cosmin Ifrim – Andres – tenor, Maria Jinga – Margret – contra alto, Valentin Vasiliu – Primul ucenic – bas, Şerban Vasile – Al doilea ucenic – bariton, Cosmin Ifrim – Nebunul – tenor