Suntem în bibliotecă, dar ne găsește cineva?
0La Bruxelles, în cadrul evenimentului „România scrie în Europa”, organizat la Consulatul României, am avut ocazia să discutăm deschis despre un subiect care, deși nu generează breaking news, spune foarte mult despre poziția noastră reală în Europa: capacitatea de a ne exporta cultura. Pentru că, dincolo de discursurile politice și de indicatorii economici, o țară devine vizibilă și influentă atunci când vocea ei culturală circulă, este tradusă și, mai ales, este citită.
Întâlnirea de la Bruxelles nu a fost una festivă, ci una de lucru. Scriitori, dramaturgi, traducători și reprezentanți instituționali au vorbit fără ocolișuri despre ceea ce funcționează și, mai ales, despre ceea ce nu funcționează. S-a discutat despre rolul traducerilor, despre dificultatea accesului pe piețele editoriale occidentale, despre faptul că diaspora poate deveni un partener real în promovarea culturii române. Dincolo de nuanțe, concluzia a fost clară: România produce literatură relevantă, dar nu reușește încă să o transforme într-o prezență constantă în Europa.
Datele confirmă această percepție. În fiecare an, între 50 și 120 de titluri semnate de autori români sunt traduse în alte limbi, în mare parte cu sprijinul Institutul Cultural Român. Este un efort important, susținut și, în anumite momente, chiar spectaculos – cum a fost anul 2021, când s-a depășit pragul de 100 de titluri. Dar această cifră trebuie pusă în context: pe piața europeană, unde apar zeci de mii de titluri anual, prezența noastră rămâne, în termeni reali, marginală.
Problema nu este, așadar, inexistența unui „export” cultural, ci caracterul său fragmentar. Traducerile există, dar sunt, de multe ori, rezultatul unor finanțări punctuale, nu al unei cereri organice din piață. Cu alte cuvinte, literatura română ajunge în străinătate mai degrabă pentru că este susținută instituțional, decât pentru că este integrată într-un circuit editorial stabil. Această dependență de finanțare publică face ca vizibilitatea să fie, inevitabil, fluctuantă.
Comparația cu alte țări din regiune este, din acest punct de vedere, revelatoare. Polonia, prin Polish Book Institute, și Ungaria, prin Petőfi Cultural Agency, nu doar traduc mai mult – aproximativ 200–300, respectiv 150–250 de titluri anual – ci o fac într-un mod constant, integrat într-o strategie pe termen lung. Diferența nu este doar de volum, ci de abordare. Acolo, literatura este tratată ca un produs cultural exportabil, susținut de agenți literari, de relații editoriale consolidate și de o prezență sistematică pe piețele internaționale.
Această diferență devine evidentă la marile târguri internaționale de carte – Frankfurt Book Fair, London Book Fair sau Salon du Livre de Paris. România participă constant, are standuri bine organizate, evenimente, lansări. Și totuși, prea rar reușim să transformăm această prezență în ceva durabil: contracte editoriale consistente, traduceri noi, autori integrați în programele marilor edituri. Participăm, dar nu contăm suficient. Suntem prezenți, dar nu suntem încă indispensabili.
Nu cred că problema este una de valoare literară. Avem autori importanți, traduși și apreciați în afara țării. Avem generații noi de scriitori care pot dialoga fără complexe cu literatura europeană contemporană. Problema este, mai degrabă, una de infrastructură culturală. Lipsesc, sau sunt insuficient dezvoltate, verigile care fac diferența: agenți literari conectați la piețele internaționale, traducători formați și susținuți pe termen lung, parteneriate stabile cu edituri din Europa.
De aceea, cred că este momentul să schimbăm perspectiva. Nu este suficient să finanțăm traduceri, deși acest lucru rămâne esențial. Trebuie să construim un ecosistem. Să legăm programele de traduceri de participările la târguri, de rețelele editoriale și de oportunitățile oferite de finanțările europene. Să investim în traducători nu doar ca executanți, ci ca ambasadori culturali. Să susținem apariția și consolidarea agenților literari români capabili să negocieze și să poziționeze autorii noștri pe piețele externe.
Evenimentul de la Bruxelles a arătat că există această conștientizare și, poate mai important, disponibilitatea de a construi împreună. Instituții, scriitori, editori, traducători, reprezentanți ai diasporei – fiecare are un rol în acest proces. Dar fără o direcție comună și fără o strategie coerentă, eforturile riscă să rămână fragmentate, iar rezultatele, limitate.
În fond, diferența nu este între a fi sau a nu fi tradus. Diferența este între a apărea, din când în când, pe harta culturală a Europei și a face parte, constant, din ea. România are toate resursele pentru a face acest pas. Întrebarea este dacă suntem pregătiți să trecem de la proiecte la sistem, de la prezență la influență.
Se încarcă comentariile...
