Strigătul faţadelor
0
S-a încheiat campania electorală. Urmele rămân, cum au mai rămas şi după alte campanii. Luni de zile şi chiar ani, localităţile păstrează amintirea tristelor figuri şi a stupidelor formule fără de conţinut.
Pe drumul spre casa de la ţară, şi azi mai spânzură de vreo sârmă sau flutură zdrenţuit pe vreun gard câte un mesaj „Demite-l!“ (de acum 2 ani) ori, mai rău, „Geoană preşedinte“ (de acum 5 ani). Dar nu aspectul localităţilor mă frământă atât, cât cel al oraşului meu.
Bucureştii sunt un termometru, sau un manometru, al neglijenţei. Aia care pleacă de la locuitori, trece pe la administratori de bloc, pe la primării, până la Guvern. Am o imagine (chiar şi foto) de acum vreo 15 ani, cu Palatul Victoria mascat literalmente de o imensă reclamă pentru un post TV proaspăt: „Locul tău e Acasă“ era sloganul – parcă o aluzie la destinul guvernanţilor... de oricând.
Neglijenţa tuturor a lăsat situaţia ridicolei imagini suprapuse să dureze câteva luni. Alta: timp de mai bine de 60 de ani tencuielile (vechi, dar rezistente) au păstrat inscripţii din 1947: „Votaţi FDP“, sau mai vechi: A (adăpost) din timpul războiului. Nici astăzi nimeni nu se grăbeşte să jupoaie sau să demonteze afişele electorale, feţele candidaţilor se vor încreţi odată cu bannerele devenind din ce în ce mai caraghioase şi se vor fleşcăi la unison cu candidaţii din viaţa reală, la unison cu lozincile şi cu promisiunile lor.
Pare că e aşa cum am mai scris aici, altădată: nimănui nu-i mai pasă de aspect. La Primăria Municipală pare că nimeni nu se ocupă de nimic şi totuşi sunt tot timpul ocupaţi, iar, cred, activitatea se învârte în jurul bufetului şi al serviciului de salarizare. Proiecte megalo-maniace sau meschine, contrucţii noi sau demolări, artere, circulaţii, parcări, borduri, semafoare, poduri, tuneluri, gunoieri, inundaţii, câini cu şi fără stăpân, deszăpeziri, certificate, avizări, consilieri, biciclişti, buget, teatre, actori, buline roşii, consolidări, retrocedări, gigacalorii, parcuri, târguri, ambulanţe, pompieri se amestecă paroxistic şi haotic. De ce în piaţa Pake Protopopescu e statuia lui Nicolae Bălcescu?
Să mă mai mir de haosul în materie de afişaj? De abuzul de informaţii redundante care ne agresează din toate direcţiile?
Publicitatea a devenit un scop în sine. Nu mai sunt „oamenii-sandviş“ de acum o sută de ani care, sub ameninţarea şomajului, acceptau să se plimbe pe stradă cu câte două panouri publicitare agăţate pe umeri, nu mai sunt nici cilindrii cu afişe de teatru, operă, balet... Atunci se mai punea problema să alegi o cremă de ghete sau un spectacol. Azi, asaltat de îndemnuri, „homo-mercator“ din mine nu mai reacţionează: îmi amintesc clipuri, sloganuri, poante sau imagini de afiş, dar adesea nu-mi amintesc ce produs era lăudat. Ajunge să circul prin Bucureşti ca să-mi amintesc.
Pe arterele principale ale Capitalei faţadele strigă.
Strigătul e strident: cumpără asta, nu rata ocazia, călătoreşte, vorbeşte nelimitat, economiseşte, împrumută-te, mută-te, zboară, îngrijeşte-te, bărbiereşte-te, albeşte-ţi dinţii, scapă de mătreaţă, schimbă-ţi maşina, casa, viaţa...
Strigătul e mut: înăbuşit de voalurile din plastic pictate digital – dedesubt sunt camere, logii, balcoane, se doarme, se lucrează, se găteşte, se locuieşte, se trăieşte... – dedesubt sunt volume, proporţii, detalii, ferestre, ancadramente, profile, console, registre, ritmuri, contraste, ornamente, e arhitectură, de calitate excepţională în multe cazuri. Zona centrală a Bucureştilor – Magheru, Bălcescu, Elisabeta, Carol, Ferdinand, Calea Victoriei, Ştirbey Vodă etc. – se poate constitui într-o rezervaţie de arhitectură în loc să rămână un suport neglijat al unor exhibiţii grafice pe cât de precare, pe atât de neconvingătoare.
Bulevardul Magheru nu e Picadilly-Circus. Oraşele europene cultivă acest gen de rezervaţii cu caracter (medieval, renascentist, baroc, clasicist), dar, mai rar, se găseşte o asemenea colecţie densă de opere de arhitectură din epoca glorioasă a modernismului (1930-1940). În partea sudică a oraşului Tel-Aviv există un cartier populat destul de omogen cu case din acelaş stil şi epocă glorioasă, nu de amploarea celor din Bucureşti însă atât de bine conservate şi restaurate încât se află sub protecţia UNESCO.
Strigătul mut al faţadelor acuză dispreţul faţă de case – că sunt vechi sau noi – odată ce sunt gata, ziua se agaţă de ele cabluri, cutii, tubulaturi, firme, proiectoare, camere video, mesh-uri, pancarte, anunţuri, noaptea vin „artiştii străzii şi pereţilor“ cu şepcile întoarse, spray-uri, pensule şi criză de idei. Dispreţul faţă de case ia, la noi, şi forme absurde: pe faţada principală a aceluiaşi Palat Victoria, monument de arhitectură, s-a adăugat o copertină (în tradiţia rurală a nesfârşitelor extinderi :o polată, un coteţ, o marchiză...). Spun absurdă deoarece clădirea asigura suficient protecţia intrării prin porticul generos. Absurditatea ei îmi stimulează imaginaţia: închipuiţi-vă astfel de copertine improvizate pe faţadele (la fel de expuse ploii) Palatului Buckingham sau Catedralei Sf. Petru, acolo unde ar asigura protecţia unor capete mult mai încoronate şi mai binecuvântate decât ale politrucilor noştri băştinaşi.
Şi mai e dispreţul pentru bun-simţ. În cap de perspectivă al Căii Moşilor tronează, de mulţi ani, pe un calcan la mare înălţime, un îndemn pentru cei ce suferă de hemoroizi. E atât de citeţ încât nu poţi să nu-l remarci. Să spunem că nimic nu e prea ruşinos (naturalia non sunt turpia), dar cred că unele lucruri merită mai multă discreţie. La fel cum tot de bun-simţ ţine şi faptul că prea multe dintre mesajele publicitare sunt în engleză, n-aş resuscita poporanismul, engleza va fi probabil limba universală, dar azi imaginea acestor reclame îmi induce un disconfort cultural şi o atmosferă centro-africană-bananieră.
Nu e de neglijat problema banilor. Asociaţiile de locatari au beneficii de pe urma închirierii dreptului de afişaj pe faţade, o consider o manifestare a sărăciei în contrast cu invitaţia la bunăstare, afişată pe aceleaşi faţade.
Avem, chipurile, Legea 185/2013 – o reluare a unei Hotărîri de Guvern din 2004 – care prevede obligaţii ce revin Primăriei – cum ar fi evacuarea afişajelor cu termen expirat sau delimitarea zonelor de „publicitate restrânsă„ şi „publicitate lărgită“ (nu le constat existenţa atât timp cât centrul oraşului e împânzit de publicitate lărgită – adică sunt permise toate mijloacele). Mai mult, Legea creează posibilitatea amplasării de panouri publicitare în locuri şi pe structuri special amenajate şi special destinate. Vorba cuiva: N-ar fi rău să fie bine!
Până atunci, vin cu două propuneri:
1. Primăriile să facă un efort financiar, sau să canalizeze astfel fondurile încât să compenseze sursa de venit a asociaţiilor de locatari care îşi închiriază faţadele în scop publicitar. Poate aşa vor dispărea uriaşele reclame, măcar de pe clădirile de calitate. Finanţarea e posibilă din bugetele primăriilor care cheltuiesc mulţi bani în reabilitări iluzorii cu polistiren, închideri de balcoane sau zugrăveli.
2. Amplasarea oricărui panou publicitar pe faţade sau calcane să aibă obligatoriu avizul Ordinului Arhitecţilor din Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
