Ştirile care m-au făcut să plâng

Când pompierii au intrat în Clubul Colectiv, zeci de telefoane sunau în buzunarele tinerilor deja morţi. Se aud soneriile vesele, se văd luminiţele pâlpâind prin buzunare, ca lumânările în mijlocul infernului. Toată durerea lumii e strânsă în această ştire, grija, speranţa, imposibila comunicare între două lumi.

Într-un interviu din Adevărul, doctorul Zamfirescu, chirurg plastician, ne spune că în saloanele victimelor nu sunt oglinzi. Asemenea astronauţilor, pacienţii trebuie să reintre treptat în vieţile lor şi în propriile trupuri, acum diferite. Când se referă la pacientul lui obişnuit, doctorul îi spune “Marele Ars”, ca unui erou mitologic. Acestuia, “un plastician ajunge să îi cunoască fiecare centimetru pătrat din corp”, într-o relaţie atât de intimă, ca la naştere.

În noaptea de miercuri spre joi, pe la orele 01:35, la reluarea ştirilor de seară de la Digi24, Alex Pascu, deşi murise, încă trăia. Nu m-a deranjat neglijenţa celor care se ocupau de jurnal: într-o buclă a timpului, încă se mai spera, încă era bine.

Pe site-ul spitalului olandez Maasstad, în care sunt îngrijiţi pacienţi români, a fost creată o pagină în limba română. Aşa arată civilizaţia: o sumă a gesturilor mici, printre care să faci ceea ce nu te obligă nimeni să faci.

Au urmat ştirile cu salvatorii care îşi declară propriile lor traume, ca la o vamă între lumea care a fost înainte şi cea de după. Oameni care şi-au ţinut respiraţia cât timp s-au scufundat în râul Styx, pentru a recupera alţi oameni.

Noi, ceilalţi, uităm. Avem privilegiul acesta.

Articolele autorului pot fi citite pe adriangeorgescu.ro.