Stenografie
0
Cineva comenta cu referire la Fanuş Neagu, că „am dat peste 3, 4 pagini în care autorul descria, la limita suportabilităţii, deşi cu oarecare abilitate stilistică, cum un scaiete se rostogolea purtat de vînt pe un cîmp dezolant, am aruncat definitiv volumul respectiv la gunoi, convins că, în asemenea termeni, nu existau şanse ca vreun scriitor român să ia, curînd, premiul Nobel!”, iar eu, în contrapartidă, m-am hotărît să mă joc puţin. Şi...
Cînd i-am văzut pe muzicanţii ăia, nişte ţigani, îmbrăcaţi în costume aproape populare, cu tot cu instrumentele lor, aşezaţi la cîteva mese de la terasa restaurantului din centru, mi-am spus, chiar dacă pe dinăuntru, cu o voce puternică: Oaaaa, ce tare! Şi, extaziat maximal, am zis că-i cazul să întreb dacă au vreun CD de vînzare. Ca să-mi iau şi eu. Deşi ştiam că n-am la mine nici o leţcaie. Ieşisem la un jogging, m-am întîlnit cu Ane, care şi ea cam la fel, cică să se mişte, că s-a cam împlinit după Paşte, nu zic că nu-i aşa, eu îmi făceam încălzirea, şi-a amintit că a uitat ceva pe antreu cînd s-a încălţat şi a intrat într-o dugheană ca să-şi ia ţigările de după. Nu după „altceva”, chestie intimă şi în cuplu, cum a bănuit una care îmi citea notiţele, trăgînd cu coada ochiului peste umărul meu, în rapidul de Buzău, ci după alergare, ca să fiu clar! Alergarea care va fi să ne fie. Şi în momentul în care am completat treaba asta cu roşu apoi i-am dat involuntar şi-un cot, doar a icnit surd, a citit cursiv şi a confirmat neîntîrziat: Corect! Nici n-avea altă variantă, consider că am fost destul de explicit şi convingător. Iar eu am continuat să meditez, introspectînd subiectul: Ce preocupare şi la asta, domnule, să exploateze orice întîlnire absolut întîmplătoare a două realităţi depărtate pe un plan care îi convine! Nţ, nţ! Dar să revin. Şi acolo Ane a dat peste o prietenă care ajunsese să aibă un chioşc cu de toate mărunţişurile, şi, ca femeile, rămăsese cu ea, un pic, la o pove. „Cît te încălzeşti tu.”, cică. Iar eu am consimţit şi chiar îmi vedeam cuminte de pregătirea oaselor şi a muşchilor proprii. Numai că în timp ce înjuram în barbă mica oboseală şi încercam în mod decent să-mi revin, am descoperit ţiganii ăia. Cînd am intrat în dugheană să-i cer nişte bani, Poftim, nesimţire!, tocmai vorbeau despre mine, nu ştiu cum dracu’ de nu s-au întrerupt, că doar n-am intrat pe furiş, ca un tîlhar, ziceau că eu cu nevastă-mea am ales să n-avem copii şi erau la capitolul blamări biunivoce la adresa acestei decizii de familie. Normal că nu mi-a picat tocmai bine, dar am răspuns politicos, arătîndu-le efectul benefic: „Ia uitaţi aici, nici un fir de păr alb şi arăt şi mai tînăr cu cinşpe ani”, şi chiar meritau asta. Mno, Ane nu e măritată, de copii nu poate fi vorba, că doar nu e fecioara Maria, se vopseşte cu negru de două ori pe lună, că-i creşte repede şi alb sută la sută, deci se poate şi mai rău. Am mai zis şi că „Dacă eventualul copil ajunge o bovină, nu-şi ia nici capacitatea şi face numai prostii, cum te-ai simţi, ca părinte?!” Mda, ştiu, treaba asta a venit dinspre un obraz destul de gros, recunosc, dar n-am putut să mă abţin. Gestionara n-a scos nici un ban, ca să-mi dea, deşi imposibil să nu fi vîndut azi de cinzeci de lei, şi asta, sigur doar din răzbunare, iar Ane îmi putea fi chezaşul şi putea garanta pentru mine. Însă ăştia-s oamenii, ce să le faci?!
Tot Ane m-a salvat şi a scos dintr-un buzunar un card în formă de inimă, Eh, femeile astea romantice!, sau doar aşa mi s-a părut mie, pentru că desenul ăla cu inima era în contrast puternic cu restul de plastic care era transparent şi mi l-a dat mie. Fisa mi-a căzut destul de repede, „Frate, dar la ţigani nu pot plăti cu cardul!” După asta a început să se caute prin buzunar, a găsit ce-mi trebuia, o bancnotă cu Vlaicu, mi-a dat-o, iar ailaltă abia acum, după ce a văzut că treaba-i rezolvată şi a scăpat, a scos şi ea de formă, de sub tejghea, un teanc de hîrtii de-o sută. Deja nu a mai contat, şi am plecat în viteză cu ăia cincizeci.
Dar oamenii nu mai erau la terasă. Or fi înăuntru! Pe uşa restaurantului tocmai ieşea cineva, nu m-am gîndit prea mult, ca să nu-mi amintesc că-s un timid şi am intrat. În stînga, spre fundul sălii, la cîteva mese erau nişte muzicanţi, tot în costume populare; Doar că nu erau cei care trebuie! În sala din dreapta, nici atît! Mă oftic de mor! Dar ce să-i faci, doar nu erau să mă aştepte pe mine, să vin eu cu banii de la mama dracului. Şi pentru ce? Pentru un CD amărît... Sau poate i-au dat afară, obrazul subţire cu cheltuială se ţine, localul pare cu ştaif, deşi pînă la urmă oamenii cred că achitau fără probleme, ba poate trăgeau şi-o cîntare, de se umplea taverna cu melomani rurali. Ori au plecat ei pentru ceva mai bun, pentru că n-au găsit în meniu ceva cu care or fi fost obişnuiţi, sau nu le-a plăcut cărarea pe stînga a ospătarului. Cert este că, ieşit pe undeva prin holul de la intrare, am dat peste o scară de lemn care ducea la etajul superior, o oportunitate cu balustradă, una pe care am urcat neîntîrziat. Îngustă, scîrţîitoare şi din lemn verde. Verde deschis, spre culoarea oului de raţă. Ajuns la capătul ei, deja am îndrăznit prea mult, inexplicabil de mult şi, speriat de asta, voiam să renunţ, cine ştie pe unde mai ajung, sperii pe vreunul şi negreşit, ăla îmi trage vreun glonţ în cap.
Numai că de pe o uşă tocmai iese unu’. N-am mai avut timp să mă ascund şi nici unde. Dar omul n-a avut nici o treabă cu mine. Şi chiar dacă aproape că n-a avut loc să treacă, culoarul era îngust, s-a rezolvat. Iar eu sînt deja în camera de unde a plecat. De fapt e un antreu. Trec în următoarea, Uau, dar cum arată! Trebuie că aici au fost camerele de cazare ale restaurantului, care pare să fi fost un fel de han cu dichis pe timpuri. Înăuntru, două supergagici care n-au părut deloc surprinse, probabil că devenisem, brusc, invizibil, treaba e că vorbeau între ele şi păreau grăbite să ajungă undeva, la o chestie super. Pereţii camerelor erau puternic ornamentaţi, obositor, chiar sufocant, Peleşul e mic copil! Doar că ăştia de aici erau în stare mai proastă, prin unele părţi s-a dat cu vopsea, operaţiunea nu s-a terminat, diferenţa de nuanţe sărea în ochi, la fel peste elementele de butaforie din ghips, peste care s-a întins un bronz argintiu, contrastul era şi mai mare, iar în alte locuri butaforia s-a desprins şi atîrna ameninţător. Arăta ca un decor al unei piese de teatru din Renaşterea tîrzie de pe la noi, peste care a curs apa din tavan de la o gaură în acoperis. Pe toate corpurile de mobilier, obiecte înghesuite, soldăţei de lemn, mai mari şi mai mici, bibelouri ieftine, unele ciobite, am văzut şi două paruri din beteală, din cele pe care şi le puneau pe cap miresele antice. Pereţii erau sufocaţi de carpete cu motive clasice, lei şi fecioare înfăşcate de flăcăi plini de muşchi. Pe patul dublu, sub hainele aruncate în devălmăşie ale ălora, o cuvertură în culori stridente, portocaliu, verde, mov. Foarte aglomerat şi mult prea extenuant pentru creier şi cristalinul ochilor. Surprinzător de tîrziu pentru timpurile astea, am scos telefonul ca să imortalizez kitschul, alea tocmai iesiseră. Au revenit rapid vorbind întruna. Mi-au surprins mişcarea indiscretă, dar nu au părut inoportunate de asta. Din ce am înţeles, se grăbeau să ajungă undeva. Au început să se dezbrace, cred că trebuiau să se schimbe. Eu încă eram acolo, la fel de invizibil. Cînd cea pe care o aveam în marginea cîmpului vizual a rămas în ţîţele goale, jenat şi plin de politeţe, m-am întors cu spatele; deşi ea nu se ferea, nici nu mi-a cerut asta şi nici nu mi-a zis nimic. Ceea ce dovedeşte că eu pînă şi în vis sînt un băiat fin, manierat şi plin de politeţuri.
Bine, că duduia vecină cu locul meu din mărfar a citit cu totul ce am elucubrat, asta n-ar mai fi trebuit să zic, se subînţelege; dar chiar aşa a fost pînă la ultimul cuvînt. Indiscretă maximal! Şi dacă a mai şi exploatat o întîlnire întîmplătoare a două dintre realităţile depărtate, pe un plan comun, poate reciproc convenabil, eu chiar că nu m-am înscris la cuvînt, pentru că nu am mai avut replică. La care, văzîndu-mă albit uşor la faţă şi cu risc de Covid în buzunarul interior al cordului personal, a dat-o la pace şi m-a întrebat dacă vreau să-mi pună la dispoziţie niscaiva poze pentru ilustrarea acestui articol, pentru a fi publicat cu succes într-un periodic de prestigiu. N-am răspuns, ştiam că presa scrisă-i în moarte clinică, încă analizam atent conturul unei posibile replici, cîntărind-o cu demnitate, duduia chiar era o damă bine! Şi, involuntar, doar din morga mea inflexibilă, cu aceeaşi voce interioară, am silit-o să continue: „Vezi ce bine e să ai vecine în trenul de Buzău? Stau cu pieptul dezvelit imaginar, sprijinit de scriitori, şi mai pun şi amprenta unui fluid al deviaţiei de la idei la convingere.” Mda, eu ce să mai zic?!...
*
Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.
Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.
Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici:
Se încarcă comentariile...
