Orient Expressul și purgația

Wiki zice că „Orient Express este numele unei linii feroviare pentru pasageri care a fost inițiată de Compagnie Internationale des Wagons-Lits (Compania Internațională de Vagoane de Dormit) după modelul existent în Statele Unite și operată de Compania Pullman. Devenită legendară prin călătorii celebri și romanul Crima din Orient Express al Agatei Christie, numele acestui tren a devenit sinonim cu călătoria luxoasă.”

De la radio, în siajul știrilor care entuziasmează omul din popor, tocmai se completează cu o actualizare; cum că „Luxosul tren Orient Express care revine pentru prima oară după 2019, a intrat în țară pe la Curtici și va ieși marți pe la Giurgiu, în lungul său drum de peste 3.000 km, de la Paris la Istanbul. Un bilet costă peste 17.500 de lire pentru o călătorie de șase zile cu opriri mai lungi la Budapesta, București și Sinaia.” Ca orice cetățean respectabil și cu drepturi depline la purtător, cad și eu pradă energiilor astfel emise, zic cu promptitudine că e cazul să profit de ocazia de a mă afla prin preajma uneia dintre opririle mai lungi, e abia miezul zilei, soarele-i la șapte suliți suit pe cer, sar într-un taxi care ajunge prompt în punctul de stație, achit peșin și cobor. Vreme bună, fluierături admirative și poze care ies ok, cu tot Huawei-ul meu obosit, crăpat și lipit cu scotch. Lux, opulență și tulumbele toaletelor care, punctiform, deșartă haznalele superbelor vagoane, direct pe șine, lîngă peron. E chiar mișto peisajul.

Oare nu s-or găsit niște soluții tehnice optime din punct de vedere igienic și sanitar? În România, pînă și supraetajatele „bou-vagon” antice au sisteme sanitare moderne. Însă aici e vorba despre Orient Express, ruda mai săracă și mai veche a vagoanelor CFR. În plus, „are” voie la orice. Ok, cineva zice că „Vagoanele chiar că-s vechi, de-a dreptul. Din ce am mai citit și eu, vagoanele au arhitectura și sistemele de anii ’30-‘60 și doar puține elemente au fost modernizate.

Se pare că semnele cu <<în timpul opririi trenului în stație, folositul toaletelor este interzis>> a fost uitat la restaurare.” Mă introduc și eu în discuție cu „Dar cum a fost loc pentru sistemele de aer condiționat moderne aflate pe dedesubt, zic că se putea rezolva măcar pentru o cuvă colectoare, descărcabilă igienic la vreuna dintre opriri. Asta pentru că mă gîndesc că tot aiurea e și evacuarea haznalelor în afara stațiilor. Pentru că revizorul de cale bate cu piciorul linia curentă și nu i-o fi o fericire. „Oare în gările celorlalte țări se procedează la fel?”

Mă întreb doar pe dinăuntru, în ideea prea încetățenită, că pe teritoriul României, merge orice. „Că-s proști si țărani." Și nu-s nici în Schengen. Dorm pe preșul de la ușă de zeci de ani, cică, mai nou, că n-ar vrea Rutte, ăla. „O amendă la băieții nesimțiți nu merge?, susură alăturat o voce blondă. Și imediat adaugă: „Acum puțin timp am văzut, din nimereală cum îi lăudau la știrile de la Antena 1. N-au suflat o vorbă despre mizeria lăsată. Poate le încărcați dumneavoastră în <<Fii observator>>. Însă eu nu-s tocmai prieten cu familia Voiculescu; deci, nu. Cel cu „În timpul opririi trenului în stație..”, revine cu: „Și asta e adevărat, nu o mai fi rămas loc și pentru sistemul de semivid al toaletelor, ce să zic. Oricum urât din partea partidei de tren că a lăsat așa ceva să se petreacă. Merita să te duci la vagonul cu pricina și să-i confiști șapca conductorului. Pentru colecția mea feroviară, nu de alta.”

Conștiința mea prinde și ea a se trezi, aflîndu-se în treabă, sub forma: „Cum reușește un scriitor (cu spirit de observație și spirit critic, deopotrivă!) să strice imaginea unanim adulată de o jumătate de secol! <<Ochiul prozatorului!>> Ce ți-e și cu scriitorii aceștia! Ar trebui interziși!” Și chiar zice corect și subscriu dezinteresat. Ba mai și adaug, tot pentru sinele propriu: „Arestați direct, domnule! Merg să mă predau la primul post de jăndari ieșit în cale.”

Dar asta-i doar o poveste, chiar dacă cu suficient adevăr într-însa. Pe care o savurez la umbră. Și nu m-am mai dus la nici un post de jăndari. Pentru că, oare ce poate fi mai fain într-o zi luni pe la doişpe, cînd stai relaxat la umbra aproape tomnatică a unei terase, pe undeva prin Sinaia, cu o nefiltrată în faţă, deja goală pînă spre jumate, cotrobăind printr-un meniu, nehotărît în alegerea a ceva de ronţăit dintre atîtea oferte apetisante, decît să captezi, total involuntar, o reclamă care se strecoară pe FM spre tine, din boxa de la fix doi metri:

„...Anca, dulciuri cu ciocolată?!? Păi şi constipaţia?

— Nici o problemă. Am scăpat de astfel de griji.

— Serios? De cînd?

— De cînd iau Colon Protect. Colon Protect curăţă colonul, îi reglează funcţionarea şi mă simt mi-nu-nat.

— ...Şi arăţi minunat!

Colon Protect este un supliment alimentar. Citiţi cu atenţie prospectul.

Colon Protect. Soluţia naturală împotriva constipaţiei...”

Te strîmbi vizibil, încerci să-ţi deconectezi urechile, e greu, parcă și zgomotul cotidian al oralului a încetat, abandonîndu-te pe deplin supliciului. Închizi dezgustat meniul, ceri o votcă dezinfectantă şi deschizi absent o revistă de cultură; ai luat-o venind încoace de la chioşcul din intersecţie. Ochii îţi alunecă pe hîrtia de pe masă, cu sigla cîrciumii încadrată de un colaj fain de reclame vechi în sepia. „Rouje-uri de buze «Marelia», Paris. Aderenţă perfectă, nu lasă urme”. Nu-i rău! „Băi de mare la Mamaia, unde cele două sexe se pot admira reciproc!”, alături de un contur feminin, realmente plăcut. Încîntat, abandonezi revista, dai meniul la o parte ca să-ţi lărgeşti orizontul, şi citeşti în continuare. „Vă plac fructele? Luaţi în fiecare seară «Fructosal», laxativul cu gustul cel mai delicios. Deposit general, B-dul Elisabeta...” Te scuturi involuntar, oftezi, goleşti paharul tocmai adus, ridici privirea, faci un efort, te detaşezi total şi descoperi două persoane interesante la masa de alături. Îmbrăcate cu gust, parcă în spiritul altor vremuri, zici că au coborît dintr-un Orient Express, parcă am auzit ceva de el, sigur au zis azi la radio; le admiri discret şi îndrăzneşti să visezi indecent. Da, chiar arată fain duduile! O mică sforţare şi le auzi ce discută: „...Zicea cineva de un francez de şaizeci de ani, care arăta ca de patruşcinci, şi că l-a întrebat care-i secretul de se ţin toţi aşa de bine şi par mai tineri. I-a răspuns că beau mult ceai, că mănîncă puțin, asta ştiam şi eu, mă rog, din zgîrcenie şi că fac treabă mare în fiecare dimineaţă. Francezul ăsta, la venirea în România, a fost foarte surprins cînd a aflat că se întîmplă ca românii să nu facă treaba mare şi cîte cinci-şase zile şi apoi s-a întrebat, cum se poate aşa ceva? ”

Involuntar, am ridicat din umeri nedumerit. Şi mi-am întărit convingerea interioară cum că da, sîntem un popor constipat. E adevărat, nu-s convins că dacă am reuşi să facem treaba asta în mod disciplinat şi destoinic, nu neapărat aliniaţi disciplinat, ori concomitent, dar măcar în fiecare dimineaţă, în cîţiva ani economia noastră ar merge la fel ca aceea a Franței. Și că am intra în Schengen. Nu, asta chiar că nu ştiu. Dar sînt atîţia experţi în purgative care ar putea lămuri treaba...

***

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici: