Spectacolul unei vieţi

„Teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt“, scrie maestrul Radu Beligan într-una din cărţile sale de memorii. O concluzie a celor 72 de ani dedicaţi scenei în aproape un secol de viaţă, şi nu orice secol, dacă ne gândim la acest fragment de istorie (sec. XX), dintre cele mai agitate şi complexe ale omenirii.

Şi totuşi, artistul şi-a păstrat seninătatea, judecata limpede, puterea de a împărtăşi şi altora din marea sa experienţă. Ce stă la rădăcina acestei alchimii? Cine a dominat în destinul său, arta sau viaţa? Nu cred că avem la îndemână un alt exemplu mai puternic de armonie între aceste două determinante ale unui excurs existenţial. Cu alte cuvinte, maestrul Radu Beligan, posesor al unor date native de excepţie, a trăit prin artă, dar munca sa de creaţie nu i-a alterat impulsurile vitale naturale. S-a bucurat de viaţă tot aşa cum s-a bucurat de succesele sale pe scenă şi a ştiut ca nimeni altul să transfere această bucurie în tot ce a făcut. L-am privit acum, ca şi altădată, la diverse manifestări publice altele decât spectacolele.

Un calm serenism i-a blindat rezistenţa în toate epocile de care a avut parte, una mai stresantă decât alta. Despre viaţa în interbelicul mult lăudat am aflat din cărţile sale şi acum din aceste confesiuni pline de culoare, amintiri dulci din Iaşul natal sau Bucureştiul trepidând în ritm de foxtrot. La companiile particulare, în turneele cu vagonul alături de marile vedete ale vremii, Radu Beligan a fost parte dintr-o istorie a teatrului şi a culturii româneşti care se întemeia atunci cu gândul la Europa şi la valorile ei.

În comunism s-a ocupat mai ales cu restituirea lui Caragiale, pe scenă şi în film. Opere majore ale culturii naţionale – spectacolele lui Sică Alexandrescu de la Naţional cu comediile marelui dramaturg sunt şi astăzi, între altele datorită înregistrărilor radiofonice, pietre de temelie la căpătâiul unei culturi. Dar l-a „repatriat“ ca dramaturg şi pe Eugène Ionesco, jucându-i capodoperele şi făcând ca noul său teatru, antiteatru, să triumfe la el acasă în acelaşi timp cu consacrarea sa europeană (legendarul spectacol cu Rinocerii stă mărturie).

A jucat tot ce era mai valoros şi greu din repertorul universal de ieri şi de azi, făcând şcoală în privinţa mobilităţii de care trebuie să joace actorul, trecând de la dramă la comedie de la liric la dramatic. S-a identificat cu eroii lui Mihail Sebastian, tot aşa cum le-a dat fiinţă pentru eternitate unora dintre personajele lui Caragiale. A fost şi este cel mai subtil interpret al spiritului francez pe scenele noastre, atingându-l şi pe marele Will într-un la fel de celebru Macbeth. Dar Fizicienii, dar Umberto Eco...

Dincolo de scenă, spiritul civic de care e capabil marele artist l-a făcut să nu stea de-o parte când a fost vorba de construcţia instituţională din România. A creat un teatru model precum Teatrul de Comedie, la cârma căruia a stat mai bine de un deceniu, a condus apoi Teatrul Naţional, făcând din prima scenă a ţării un for respectat chiar şi în anii comunismului. A ţinut în acele vremuri grele spatele, cum se spune, ofensivei propagandistice barbare, şi a apărat prin prestigiul său internaţional teatrul românesc de degradare. A fost, cum se ştie, preşedintele Institutului Internaţional de Teatru şi primul nume rostit în contactele internaţionale era al său. Şi-a făurit în acelaşi timp o familie în valorile căreia a crezut. Are copii şi nepoţi care-l înconjoară şi astăzi cu dragoste. Nu este şi n-a fost un singuratic. L-aş apropia mai degrabă de epoca lui Pericle sau de Renaştere. Cu o curiozitate mereu vie în privinţa lumii şi a oamenilor, cu o cultură mereu îmbogăţită ataşată dinamicii vieţii, energia sa a fost mai degrabă activă şi molipsitoare.

Creativitatea neobosită l-a făcut să exceleze în cele mai diferite ipostaze. De la maestrul Radu Beligan au avut şi au de învăţat nu numai oamenii scenei, dar şi ceialţi, pentru care risipeşte cu generozitate vorbe de duh şi de chemare spre înţelegere, iubire, viaţă. Un spirit pozitiv, un Lorenzo Magnificul fără ranguri oficiale, care nu se uimeşte sceptic în faţa tulburărilor firii. Ştie să aştepte secunda bună, care din pulsaţiile astrale nu va întârzia să-i trimită mesajele de nădejde pe care le aşteaptă. Aşa a trecut prin ani, cu toiagul înţelepciunii şi inima deschisă, cea mai bună armă împotriva răului care din vreme-n vreme tulbură orânduiala divină. A scenei şi a vieţii.

De aceea a putut spune: „Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea cu care anumiţi oameni o creează“.

Printre acei „anumiţi“ se află, fireşte, însăşi domnia sa, nouă rămânându-ne să admirăm de pe margine modelul. Şi poate să ni-l însuşim.

Din volumul De la cortina de fier la teatrul fără perdea (Editura Academiei Române, 2013)