Sora mai mică
0Mariana Enriquez, La hermana menor. Un retrato de Silvina Ocampo (Sora mai mică. Un portret al Silvinei Ocampo), editura Anagrama, 2018.
Eseistă, traducătoare, editoare și cel mai important mecena argentinian, Victoria Ocampo (1890-1979) este renumită în Argentina, aura personalității sale copleșitoare adeseori strivind faima surorii sale, poeta și nuvelista Silvina Ocampo (1903-1993). Titlul ales de jurnalista și scriitoarea argentiniană Mariana Enriquez pentru biografia Silvinei este, așadar, elocvent – ea a fost mult timp considerată doar sora mai mică sau, în cuvintele jurnalistei spaniole Aloma Rodríguez, „etcetera-ul familiei”. Astăzi, pe cavoul aristocraților Ocampo din cimitirul Recoleta de la Buenos Aires numele ei nu este menționat. În contrast, o placă omagială îi este dedicată Victoriei de către revista, editura și fundația Sur („Sud”), înființate de ea.
În Europa, în ultimul deceniu, opera Silvinei Ocampo a început să dobândească mai multă expunere. Câteva dintre volumele sale au fost publicate și în România. Însă personalitatea acestei femei care, împreună cu celebrul ei soț, scriitorul Adolfo Bioy Casares, a cultivat o lungă prietenie cu Borges, a publicat în revista Sur și nu a lucrat niciodată pentru că nu a avut nevoie să o facă rămâne marcată, în mare parte, de un delicios mister. În încercarea de a alcătui un portret cât mai riguros, Enriquez a recurs la arhive, la presă, la volumul Los Bioy („Familia Bioy”), publicat de Jovita Iglesias, menajera celor doi scriitori timp de aproape o jumătate de secol, precum și la numeroase interviuri și discuții cu prieteni, cunoștințe, apropiați și alte persoane care au cunoscut-o pe Silvina sau care dețin informații relevante pentru biografia sa. Unele dintre aceste dialoguri nu lămuresc, ci adâncesc misterul, cu precădere în privința posibilei homosexualități. În opinia Marianei Enriquez, cea din urmă nu poate fi demonstrată, rămânând obiectul speculațiilor.
Mezina familiei cu șase fiice, Silvina Inocencia María a fost educată acasă. La fel ca și surorile sale, a învățat întâi franceza și engleza. În copilărie, a manifestat o intensă fascinație pentru clasa socială inferioară clasei în care se născuse. Despre atracția pentru copiii săraci din proximitatea conacului familiei, a căror naturalețe o prefera apariției impecabile a verelor ei, a relatat într-un interviu acordat la bătrânețe. „Sărăcia mi se părea minunată”, mărturisea, înainte de a recunoaște că la maturitate înțelesese avantajele bogăției, dar că nu renunțase să considere sărăcia drept sursă a unei autentice libertăți. Ea întreținea, de asemenea, relații de prietenie cu servitorii, găsind în încăperile de la ultimul etaj al reședinței un univers al perfecțiunii și al siguranței nedezvăluite în sânul familiei. Mai mult, permisiunea pe care ei i-o acordau de a realiza mici activități casnice devenea obiectul unei bucurii posibile doar în cadrul acelei lumi. Autoarea biografiei susține că o parte semnificativă a genezei operei sale rezidă „în copilărie și în dependințele de serviciu”, subliniind că din acest trecut se țes nuvelele ai căror protagoniști sunt „copii cruzi, copii asasini, copii asasinați, copii suicidari, copii abuzați, copii piromani, copii perverși, copii care nu vor să crească, copii născuți bătrâni, fetițe vrăjitoare, fetițe clarvăzătore;[...]”
O imagine deloc anecdotică, în ciuda aparențelor, de altfel evocată și în biografiile Victoriei, redă una dintre caracteristicile voiajelor familiei în Europa. Pentru a le asigura fetelor lapte proaspăt în fiecare zi, din decizia părinților, pe vapor se afla și o vacă. Dincolo de astfel de extravaganțe, viața surorilor Ocampo s-a desfășurat în acord cu tradițiile impuse de statutul social. Fire solitară, apropiată doar de Clara, cu 5 ani mai mare și moartă de diabet infantil la 11 ani, Silvina și-a petrecut copilăria mai degrabă retrasă între coordonatele propriei lumi estetice, alegând să deseneze. În mod natural, această abilitate o precedă pe cea a scrisului, dar Silvina nu a întârziat în a începe să se exprime și în versuri. „Desenam ceea ce nu puteam scrie și scriam ceea ce nu puteam desena”, relata ea. La 26 de ani avea să studieze pictura și desenul cu Giorgio de Chirico și Férnand Leger, la Paris. Printre tinerii pictori argentinieni aflați, de asemenea, la Paris, se număra Norah Borges, sora lui Borges, cu care Silvina s-a împrietenit și cu care, la bătrânețe, a colaborat la apariția unui volum de poezii și ilustrații.
De Victoria, sora cea mai mare și nașa de botez, au despărțit-o diferența de 13 ani care a determinat ca epocile copilăriei să nu coincidă (la căsătoria Victoriei, Silvina avea 9 ani), precum și natura diferită. Potrivit Marianei Enriquez, relația a cunoscut mici animozități, posibil alimentate și de antipatia vădită dintre Victoria și cumnatul său, Bioy Casares. Însă în mod fundamental, ea a fost neatinsă de conflicte, în acest context trebuind menționat că Victoria și-a invitat sora să semneze în prestigioasa revistă Sur și că a scris, în aceeași publicație, o recenzie a volumului său de debut, Viaje olvidado („Călătorie uitată”), publicat în 1937.
„O cunosc de mult pe Silvina Ocampo”. Astfel începe textul acestei recenzii în care sora mai mare subliniază că volumul „este plin de imagini fericite, care par, deci, naturale și plin de imagini nereușite, care par afectate de torticolis” (trad. m.). Inițial ofensată de recursul la ultimul termen, Silvina explica, decenii mai târziu, că în viziunea ei, spaniola argentiniană era „o limbă în formare și era natural să aibă acele defecte, să îi lipsească perfecțiunea pe care o aveau alte limbi”.
Cu privire la relația dintre cele două, eseistul Ernesto Montequín, care se ocupă de editarea operei Silvinei, i-a relatat autoarei biografiei: „Existau între ele o anumită intensitate și un fel de înstrăinare. Cred că nu au reușit să se cunoască suficient. Mereu a fost o relație pusă la încercare, ca și cum niciuna dintre cele două nu i-ar fi permis celeilalte să fie diferită. Există scrisori în care Silvina îi face reproșuri de natură emoțională. «Eu știu că nu sunt importantă pentru tine», îi spune.” I-a scris câteva poezii, dintre care una a fost publicată de abia în 1980, la un an de la moartea Victoriei, în numărul omagial al revistei Sur. O alta a fost publicată la trei ani după moartea Silvinei, în 1996.
În mod previzibil, Mariana Enriquez consemnează și celebra prietenie dintre Borges, Bioy și Silvina. Borges a luat cina aproape în fiecare zi, timp de decenii, ca invitat al familiei Bioy. Uneori, aceste întâlniri din apartamentul triplex și, apoi, din luxosul apartament din cartierul Recoleta (locuință despre a cărei vânzare presa argentiniană a relatat pe larg în 2022) se desfășurau în prezența unor martori. Unii dintre ei le-au detaliat în interviuri și reportaje. Din aceste mărturii se desprinde un anumit protocol: de cele mai multe ori, discuțiile începute la masă între cei trei continuau doar între Bioy și Borges, care se retrăgeau în altă încăpere. Auzindu-i amuzându-se, Silvina comenta: „Oare de ce anume or rîde tâmpiții ăștia?” Cu privire la dialogurile în care subiectul frecvent era literatura, scriitorul Juan José Hernández (1931–2007) descria și divergențele, un exemplu fiind momentul în care Borges, de felul său foarte glumeț, a afirmat că Saint-John Perse era „prostovan”, iar Silvina, „spre stupoarea mea, pentru că niciodată nu vorbea, a spus: «Ce prostie! Eu cred că a fost un mare poet»”. Hernández a oferit, de asemenea, detalii despre comportamentul lui Borges la masă. Celebrul scriitor vorbea neîncetat, spre deosebire de Bioy, care îi adresa doar câte o întrebare și de Silvina, care păstra tăcerea.
De altfel, cea mai tânără dintre surorile Ocampo a avut o viață socială restrânsă, atipică femeilor din înalta societate. „Nu sunt sociabilă, sunt intimă”, mărturisea. Dacă ea s-a revelat mai degrabă în poeziile și nuvelele sale sau în desenele pe care nu a încetat niciodată să le facă este un subiect ce îndeamnă, irezistibil, la explorare. Natura morbidă sau macabră a nuvelelor trădează un spirit atras de spectrul răului și al cruzimii, determinat însă de o curiozitate aidoma atenției reci a entomologului. În acest context este relevantă observația lui Borges: „În povestirile Silvinei Ocampo există o trăsătură pe care încă nu am reușit să o înțeleg: e o bizară iubire pentru o anumită cruzime inocentă sau piezișă; atribui această trăsătură interesului uimit pe care răul îl înspiră unui suflet nobil” (trad. m.).
Mariana Enriquez detaliază, de asemenea, turbulenta relație cu Bioy. Un coup de foudre l-a unit pentru totdeauna pe Adolfito, fiul unor prosperi latifundiari, etern jucător de tenis și seducător cronic, de intelectuala aristocrată cu 11 ani mai mare. Căsătoria nu l-a smuls pe bărbatul de o frumusețe neverosimilă de pe căile libertinajului. Silvina, care a cultivat mai puține și mai discrete relații extranconjugale, a suferit neîncetat, dar a tolerat numeroasele abateri. Mai mult, a acceptat ca soțul ei să conceapă un copil cu o altă femeie, iar pe acest copil l-a crescut ca și cum ar fi fost propria fiică. După moartea Silvinei, în jurnalele sale, Bioy și-a descris câteva dintre aventuri și și-a expus reflecțiile cu privire la căsnicia lor, cu o franchețe ce frizează cinismul.
Scriitorul și regizorul Edgardo Cozarinsky (1939–2024), care în prima tinerețe fusese prieten apropiat al cuplului, i-a descris autoarei biografiei o scenă recurentă, ce reda spaima Silvinei de a fi părăsită. Adeseori, când o vizita, o găsea așezată pe un scaun lângă ușa de intrare a apartamentului, așteptându-l pe Bioy. Din această angoasă a posibilei pierderi s-a născut poemul Espera („Așteptare)”. „Crudă este noaptea și grea când îți aștept întoarcerea” (trad. m.). Astfel începe textul marcat de sfâșierea unui suflet de o vulnerabilitate, după toate aparențele, ușor de disimulat.
Noblețea și eleganța înnăscute ale scriitoarei se reflectau și în comportamentul față de servitorii care i-au populat viața. După cum mărturisea María Esther Vázquez (1937-2017), prietenă apropiată și biografă a lui Borges, prin intermediul căruia făcuse cunoștință cu Victoria Ocampo și cu familia Bioy, ea îi trata cu infinită delicatețe. Incapabilă de a da ordine seci, prefera numeroase volute retorice pentru a le adresa, spre exemplu, simpla rugăminte de a îndrepta o greșeală. Acest dar coabita cu o natură capricioasă și cu anumite accese de maliție infantilă cu care, uneori, îi surprindea pe prietenii aflați în vizită.
Femeia care, convinsă de urâțenia propriului chip, și-l acoperea, deseori, în fața aparatului de fotografiat, care nu avea literalmente noțiunea banului, neștiind ce întrebuințare să dea unei anumite sume din buzunar, care își uimea apropiații cu o intuiție suprarealistă, antiperonista feroce care și-a exprimat convingerile ideologice într-un poem virulent devine un personaj pe care adjectivul „extravagant” nu l-ar cuprinde. A o extrage pe Silvina Ocampo din spatele umbrei pe care o proiectează grupul Victoria Ocampo–Borges–Bioy Casares este un demers iluzoriu. Însă tocmai această realitate ar putea, în mod neașteptat de fericit, să potențeze interesul recent pentru literatura sa.
În 2023, la împlinirea a 120 de ani de la nașterea sa, editura argentiniană Lumen i-a reeditat întreaga operă. Publicarea în România a mai multor volume ale sale, precum și a biografiei semnate de Mariana Enriquez ar fi binevenită pentru descoperirea plenară a acestei scriitoare demne de a se elibera de statutul de soră mai mică.
Note bibliografice:
____________________________________
Mariana Enriquez, La hermana menor. Un retrato de Silvina Ocampo, editura Anagrama, 2018.
https://laagenda.buenosaires.gob.ar/contenido/8124-las-ocampo
Se încarcă comentariile...
