Soprana Adela Zaharia ovaționată nesfârșit la Berlin

8 iulie 2026. Staatsoper Unter den Linden. Al patrulea spectacol ce a urmat premierei din 27 iunie a noii producții cu opera „Răpirea din serai” de Mozart, Singspiel binecunoscut și iubit, bazat pe un libret intitulat „Belmont und Constanze oder Die Entführung aus dem Serail” publicat în 1781 de comerciantul din Leipzig Christoph Friedrich Bretzner, adaptat de compozitor și Johann Gottlieb Stephanie pentru prima audiție absolută ce a avut loc în 1782 la Burgtheater din Viena.

Adela Zaharia. Foto Stephan Rabold

Atracția pentru mine, în afara titlului, a fost prezența în distribuție în dificilul rol Konstanze a reputatei soprane Adela Zaharia, artistă cuceritoare a Premiului I la marele concurs Operalia – Plácido Domingo 2017, prezență ulterioară de succes în mari teatre lirice ale lumii, având deja programat în stagiunea 2026-2027 debutul la legendara Scala din Milano, care i-a oferit – raritate! – nu unul, ci două roluri de referință, Donna Anna din „Don Giovanni” de Mozart și Elvira din „Puritanii” de Bellini. Am așteptat cu nerăbdare prestația berlineză a Adelei Zaharia, ținând cont de realizările prin care și-a construit importanta carieră, de perspectivele de excepție.

Atac la Mozart

Când am citit fluturașul de sală m-am înnegurat puțin. Scria „Versiune nouă și moderare de Bülent Ceylan, Andrea Moses, Michael Höppner, folosind textul original”. De ce așa o mențiune? Mozart știa? Ce avea să mă aștepte? Citind mai departe am constatat că al doilea nume era chiar al regizoarei, iar al treilea al unuia dintre dramaturgi, celălalt fiind Detlef Giese. De Bülent Ceylan nu auzisem. Ținând cont că mă aflam pe tărâmul imprevizibil al Regietheater am devenit și mai circumspect.

Bülent Ceylan. Foto Stephan Rabold

Ce a rezervat publicului regizoarea Andrea Moses?  Fără îndoială o mizanscenă modernă, numai că dusă până la extremul (in)suportabil al conversiei genului de Singspiel într-un vodevil revuistic. Ca personaj principal a apărut un intrus, comediantul din Mannheim de naționalitate turco-germană Bülent Ceylan, showman de teatru și TV cunoscut în toată Germania, care avea să „modereze” (nepotrivită exprimare!) spectacolul pe texte inventate/improvizate de el însuși, dar să-l și interpreteze pe Selim Pașa, rol vorbit prevăzut în partitură.

Bülent Ceylan. Foto Stephan Rabold

Care au fost subiectele zicerilor lui Bülent Ceylan ca moderator? De la strigătul „Salut, Berlin!” (aplauze în sală) cu care a întrerupt Uvertura mozartiană începută delicat, transparent și cu gestualitate fină de dirijorul Thomas Guggeis la povestirea pe glumițe cu dublu înțeles și conotații istorice a subiectului operei, incluzând anunțul înlocuirii interpretului inițial al lui Belmonte cu tenorul Magnus Dietrich, de la aprecierea că sold out-ul sălii i se datorează (aplauze, corecte din partea fanilor lui Ceylan care, desigur, umpluseră o bună parte din auditorium) la povești despre propria familie cu două rituri, de religie musulmană (tatăl) și evanghelică (mama germană, pe care a și apelat-o de pe scenă la telefon) sau comentarii despre... impozitul pe moștenire. Apoi lămuriri de naivă banalitate pentru spectatori, „Belmonte nu Belmondo”, „Singspiel nu Karaoke” ș.a. A susținut succinte prelegeri despre omonime, substantive, despre „der-die-das”, articolele de gen în limba germană. Ceylan a atins și probleme despre relațiile turco-germane, s-au pronunțat nume ca Helmut Kohl, Franz Vranitzky, generația Tik-Tok, apoi a venit în sală pentru conversații cu spectatori pe teme de Harry Potter, de sex etc. etc. S-a și autointitulat... Wolfgang Amadeus Ceylan. Un mixtum compositum nelalocul lui într-un context de teatru liric.

Totul s-a făcut întrerupând muzica, să recunosc, nu (toate) ariile, totuși comițând un atac barbar la Mozart. În sală s-a râs nu pentru suculența (?) glumelor groase, nepotrivite inclusiv la adresa dirijorului, nu pentru parodierea cântului, ci pentru popularitatea mare, care există, a lui Bülent Ceylan grație unui talent actoricesc de necontestat.

Bülent Ceylan, Adela Zaharia. Foto Stephan Rabold

Nu uit că i-a sugerat Konstanzei un ritm de rock la chitară electrică pentru introducerea orchestrală a marii sale arii „Martern aller Arten”. M-am bucurat nespus că în timpul ei Adela Zaharia îi arăta prin gesturi subtile rafinamentul instrumental, intrările solo-urilor de oboi, fagot, flaut, clarinet, îmbinate genial cu cordarii. O lecție dee Mozart pentru Bülent Ceylan și pentru o parte din public. Măcar atât! Secvența a demolat ingenios, îmi place să cred că pe fond, eșafodajul „noii versiuni”.

Totuși, regia

Andrea Moses, împreună cu autorul decorurilor Raimund Bauer, cu desenatoarea costumelor Anja Rabes, alături de Irene Selka (lumini) și Andrea Gabriel (video), a muncit intens la spectacol. În primul rând ca să-l integreze pe Ceylan într-un ambient neobișnuit lui. A reușit distrugând fluența muzicii. A fost un risc asumat, însă a construit un spectacol dinamic, vioi, datorită lucrului cu cântăreții-actori, al căror joc scenic a fost debordant și potrivit derulării tramei.

Serafina Starke, David Steffens, Bülent Ceylan, Michael Laurenz. Foto Stephan Rabold

A plasat acțiunea pe țărmul mării la care acostează un cruiser de lux multietajat aparținând Pașei Selim. Pătrundem și în saloane sau anexe. Decorurile sunt colorate, conceptual stilizate, potrivite unei viziuni moderne.  Mari ecrane laterale scenei au fost prevăzute pentru detalii, mesaje și filmări din sală, despre care publicul fusese avertizat.

În dubla sa ipostază Ceylan a purtat ca Selim Pașa la prima apariție un costum otoman ridiculizat, cu turban uriaș (Bülent însuși l-a comparat cu o „căpățână de usturoi”), pentru ca la final să îmbrace o uniformă de amiral, plină de fireturi și decorații. Însoțitorii se mândreau cu uniforme stilizate de ieniceri. Celelalte personaje au avut ținute moderne, precum Bülent Ceylan când era pe post de comentator.

Bülent Ceylan, David Steffens, Adela Zaharia. Foto Stephan Rabold

Vocaliștii și suportul muzical

Adela Zaharia a fost vedeta serii confirmată încă prin prima arie „Ach ich liebte”, ce a revelat calitatea timbrală de specială culoare, caldă și generos învelită în armonice dense, frazarea impecabilă în Adagio. Dolce și apoi Allegro, acutele și supra-acutele strălucitoare (Re natural),  trilurile înalte preluate cu ușurință într-o admirabilă gestiune de respirație, precum și cursivitatea rafinată a pasajelor de coloratură. Strofa a doua a continuat cu mlădieri de voce, sensibile și nuanțate, cu alternanțe de forte și pianissimo în vocalize, conturând cu farmec o expresie infinită de personaj nostalgic.

Bülent Ceylan, Adela Zaharia. Foto Stephan Rabold

Pentru aria „Traurigkeit ward mir zum Lose” (actul secund), însoțită de un Streich sfâșietor, soprana a rezervat tente de tristețe deprimantă tălmăcite printr-un lirism pur, o derulare de linie melodică fluidă cu aceleași nuanțări extreme, cu inflexiuni măiastre în pianissimo și atacuri eclatante de sunete acute (Si bemol). Fiorituri delicat melancolice s-au auzit în final.

Adela Zaharia, Serafina Starke, Bülent Ceylan. Foto Stephan Rabold

Mult așteptată, aria „Martern aller Arten” a venit imediat, vehementă, virulentă, cerând o vocalitate de coloratură dramatică (Dramatischer Koloratursopran, cum o categorisesc exegeții din spațiul austro-german) cu care Adela Zaharia a demonstrat că se distrează. Modelări de fraze, avalanșe de game spre acut pline de staccato-uri perlate și coborâri în registrul foarte grav, serii de vocalize în canto spianato. Dar nu numai. Înseși cuvintele s-au văzut accentuate și sculptate expresiv. Cascadele finale de sunet impetuos au avut spectaculozitate și panaș, validând bravura de excepție.

Bülent Ceylan, Adela Zaharia. Foto Stephan Rabold

Adela Zaharia a aplicat cu efecte remarcabile în clasicismul scriiturii o stilistică și o tehnică de proveniență belcantistă, stăpânite până în cele mai mici detalii.

Aplauzele și ovațiile au sosit de fiecare dată depășind orice formă de entuziasm posibil din partea întregii săli, absolut specializate în vocalitatea mozartiană. Ne aflam totuși la Berlin.

Serafina Starke, David Steffens. Foto Stephan Rabold

Rolul supraveghetorului proprietăților Pașei Selim, Osmin, a revenit basului David Steffens, un artist dezinvolt, muzical, cu umor și voce mai mult baritonală decât de Schwerer Spielbaβ („bas greu, de caracter”, trad. literală), fără pregnante sonorități grave abisale necesare îndeosebi în cea de-a doua arie „O! wie will ich triumphieren”. Dar timbrul plăcut, rotund și egal între registre s-a remarcat, ca și mobilitatea cu care a abordat desenele melodice ale maestrului de la Salzburg.

Adela Zaharia, Serafina Starke, Bülent Ceylan. Foto Stephan Rabold

În rolul Blonde, camerista Konstanzei, o fâșneață minijupată și sexy, care nu se dă în lături de la nimic cu curtenitorul Osmin, am întâlnit-o pe Serafina Starke, soprană cu glas potrivit de Koloratursoubrette. Așadar o voce moderat dimensionată, dar cristalină și cu note înalte diferențiat emise, unele nu foarte vibrate, altele „strânse”, dar pătrunzătoare. Probe, ariile din actul secund „Durch Zärtlichkeut und Schmeicheln”, cu grație în bucătăria pachebotului și „Welche Wonne, welche Lust”, delicioasă, gingașă sonor.

Distribuția l-a propus ca Pedrillo, slujitorul lui Belmonte ajuns grădinar al Pașei, pe Michael Laurenz, mai puțin Spieltenor (tenor de caracter) din cauza glasului cu care nu se sfiește să adreseze accente, să le spun, curajoase în aria „Frisch zum Kampfe!”, inclusiv nota de Si natural acut, puntea de dificultate a paginii, atinsă sumar, fără probleme. De aleasă factură comică a fost duetul subsecvent Pedrillo-Osmin „Vivat Bacchus! Bacchus lebe!”, duetul beției probabl cu... Ayran, băutura musulmană nealcoolică de care a insistat să amintească Bülent Ceylan în comentariul său. În actul al III-lea, Laurenz a încercat redarea sensibilă a Serenadei romanțate „Im Mohrenlad gefangen war”.

Adela Zaharia (sus), Michael Laurenz, David Steffens, Serafina Starke (jos). Foto Stephan Rabold

În fine, Belmonte - tenorul liric Magnus Dietrich s-a integrat bine în echipa spectacolului, recomandându-se cu timbru de coloristică agreabilă, cânt elegant cu vocalizări delicate, suple, nuanțări construite expresiv și ornamentații desprinse direct din cultura mozartiană de stil. Cele trei arii, câte una în fiecare act, au făcut demonstrațiile de rigoare. Poate proiecția de sunet nu a rezonat întotdeauna unitar, din cauza unor neomogenități de emisie, pe alocuri.

Despre dirijorul Thomas Guggeis am notat mai înainte câte ceva. Este un tânăr maestru de rafinament și preciziune care a extras din instrumentiștii Staatskapelle Berlin esențe de dramaturgie în spirit clasic, făcându-i să pulseze de vivacitate, respectiv să expună visătoare momente lirice. Tactarea a fost suplă, mâna stângă, expresivă

Corul Operei de Stat din Berlin, pregătit de Gerhard Polifka, a susținut cu bune rezultate demersul artistic.

Dacă n-ar exista adaosurile verbale ale „noii versiuni”, spectacolul berlinez „Răpirea din serai” ar rămâne un document muzical de disc. Cel puțin din punctul de vedere al Adelei Zaharia și al dirijorului Thomas Guggeis la pupitrul Staatskapelle Berlin, al Staatsopernchor.

Serafina Starke, Bülent Ceylan, David Steffens, Michael Laurenz. Foto Stephan Rabold