Software-ul creativităţii

Între toate vieţuitoarele omul este fiinţa cea mai dornică de noutate. Nu poate rămâne într-un singur loc, oricât ar fi acesta de hedonogen. Tot ce cultivă în grădina lui, de la iubiri până la doctrine, este cuprins, ca de pecingine, de acest nesaţ.

David Eagleman, Anthony Brandt, Specia rebelă. Despre creativitatea oamenilor şi despre modul în care ea schimbă lucrurile, trad. de Carmen Strungaru,  Editura Humanitas, 2020, 315 p.

Cei doi autori ai cărţii – David Eagleman, profesor de neuroştiinţe la Stanford şi Anthony Brandt, compozitor, scriitor şi profesor de compoziţie – încearcă să răspundă la două întrebări. Prima: care este motivaţia neliniştii creatoare a omului şi a doua: care e „programul” (software-ul) creativităţii. Ambele răspunsuri sunt simple şi nici pe departe noi, dar demersul de a readuce în discuţie problema şi de a ne împrospăta cunoştinţele merită consemnat.

Răspunsul la prima întrebare este că stimulii sunt filtraţi de un număr uriaş de neuroni – o reţea care-i permite omului să adopte o altă perspectivă asupra obiectului, să facă prezumţii („ce ar fi dacă...?”), să aibă acces la o altă dimensiune: a lumii alternative, a „lumilor posibile”. Nici un alt animal nu poate construi alternative la „dat”: el reacţionează de cele mai multe ori la stimul într-un mod simplu, direct şi repetitiv, urmând anumite tipare comportamentale, înnăscute sau dobândite. Numai omul este capabil să depăşească un anumit obiect sau situaţie înspre condiţiile lor de posibilitate şi, pornind de acolo, să le re-compună.[1] Într-o cronică la cartea lui Oliver Sacks, Fluxul conştiinţei, pornind de la afirmaţiile autorului, puneam „intervalul” dintre stimul şi acţiune pe seama existenţei limbajului, ca trăsătură fundamentală a omului. Întârzierea reacţiei este produsă de „filtrul lingvistic” şi este necesară alcătuirii unei explicaţii, unei „interpretări”. Perceperea lumii de către om este întotdeauna, în condiţii nepatologice, mediată de limbaj.

Autorii cărţii de faţă nu acordă un rol determinant limbajului – limbajul fiind pus în rând cu alte „domenii” în care omul îşi exercită creativitatea, deşi o informaţie pe care ei înşişi o dau ar fi trebuit să-i pună pe gânduri. E vorba despre cea privitoare la perceperea iluziei – populaţiile „primitive” percep realitatea mult mai obiectiv, mai nedeformat decât omul occidental. Testul făcut constă în prezentarea a două segmente de lungimi egale, diferite doar prin aceea că fiecare are la capete două „vârfuri de săgeată” orientate, într-un caz, înspre segment, iar în celălalt, în afara segmentului. Occidentalul va răspunde, eronat, că segmentul cu vârful de săgeată orientat spre el e mai mare, dar membrii populaţiei san, de vânători-culegători din Kalahari, vor răspunde, corect, că cele două segmente sunt egale. Nu este aceasta dovada că distorsiunile perceptive (origine, printre altele, a creativităţii) sunt efectul limbajului, al vocabularului, al educaţiei şi nu al numărului de neuroni (la fel de mare şi în cazul indigenului din Kalahari şi în cazul occidentalului)? Memoria umană este atât de creativă şi deci de infidelă pentru că, în mod obişnuit, omul interpune între stimul (obiect) şi răspuns cuvinte, noţiuni, imagini – şi cu cât „filtrul” este mai des, cu atât obiectul va fi mai deformat de „modelele” existente şi de asocierile şi legăturile pe care le facem în mod continuu între ele. Dacă am lua numai ideea (culturală) de „deschidere” şi am putea înţelege iluzia perceptivă a occidentalului: ceea ce se deschide – şi încă din ambele părţi – are o valoare „mai mare” decât segmentul închis, chiar dacă cele două sunt, în sine, de aceeaşi lungime. (p.133) În plus, cum aflăm din aceeaşi carte, „valorizarea”, atitudinea axiologică schimbă literalmente perceperea obiectului (de ex. creierul nostru cenzurează informaţiile negative transmise de „obiectul iubit” – fie acesta partenerul de viaţă sau politicianul preferat.)

Răspunsul la întrebarea privitoare la mecanismul „creativ” nu este nici acesta nou, cele trei procedee botezate savant de autori „program” mintal – fiind de fapt de mult timp prezentate în manualele de psihologie: fragmentarea, deformarea şi mixarea. Fragmentarea o întâlnim de la secvenţierea ADN-ului până la fragmentarea cristalelor dintr-un parbriz sau din ecranul de laptop, de la sinecdocă până la creaţiile artistice ale unui e.c. cummings. Deformarea este de mai multe feluri. Dacă este vizată dimensiunea, atunci vor rezulta creaţii noi ca urmare a măririi, respectiv micşorării obiectului reprezentat (uriaşi şi pitici), dacă este vizată forma, atunci dreptul va deveni curb (clădirile lui Gaudi), iar tarele moale (ceasurile lui Dali) etc., dacă deformarea creativă se focalizează pe temporalitate atunci „repede” poate deveni „încet” şi viceversa, iar cronologia poate fi inversată (înaintăm din prezent spre trecut, din viitor spre prezent.) Mixarea presupune integrarea într-o singură „entitate” mai mult sau mai puţin fabuloasă a două forme (de viaţă) diferite: de la fantasticele sirene sau sfincşi până la reala capră modificată genetic care secretă, odată cu laptele, pânză de păianjen.

Dacă lucrurile sunt atât de simple, cum se explică atunci, se întreabă autorii, întârzierile, inerţiile omenirii, impermeabilitatea ei la noile descoperiri, inovaţii sau idei? Un jucăuş cuplu terminologic este destinat a ne lămuri: explorare-exploatare. Noi, oamenii, suntem prinşi între aceste două tendinţe complementare, exploatarea achiziţiilor şi explorarea posibilităţilor, între folosirea resurselor deja existente şi cucerirea altora noi, încă necunoscute. Câtă vreme explorarea implică riscuri – şi o adevărată explorare implică riscuri majore – asupra a ceea ce avem deja, reticenţa este explicabilă, firească. Alteori intervin motivaţii mai complexe, unele care trimit la mentalitatea şi sensibilitatea oamenilor, la cât sunt ei de pregătiţi pentru asimilarea a ceva complet inedit. Astfel, Marea Fugă a lui Beethoven rămâne inaccesibilă publicului contemporan lui, dar este revalorizată în epoca următoare. Pictorii impresionişti sunt refuzaţi să expună la expoziţia organizată de Academia de Arte Frumoase din Franţa, dar iniţiază o revoluţie artistică. Teoria lui Alfred Wegener din 1911 privitoare la deriva continentelor şi la originea lor comună într-o singură  masă de uscat, Pangaea, ulterior spartă în fragmente – a fost iniţial respinsă şi ridiculizată de contemporani pentru ca, ani mai târziu, să fie validată şi universal acceptată.

E greu de găsit o cale de mijloc între „explorare” şi „exploatare”: să nu te îndepărtezi nici prea tare de „stup”, dar nici să rămâi locului. Dacă te îndepărtezi prea tare, rişti să-ţi pierzi auditoriul, să tai toate punţile de legătură cu grupul de origine care, pur şi simplu, nu te poate înţelege. Imaginea este cât se poate de elocventă: la fel cum albinele cercetaşe se îndepărtează şi se reîntorc pentru a comunica celorlalte unde se află sursa de hrană, oamenii de geniu, creatorii explorează ţinuturi îndepărtate pentru a-i conduce pe ceilalţi într-acolo. Uneori se îndepărtează prea mult şi nu mai pot reveni la grup: se rătăcesc în propriile lor incursiuni, ieşirea dintr-un teren cunoscut poate echivala cu intrarea într-un tărâm complet fantastic. Alteori, grupul pur şi simplu nu vrea să-i urmeze, nu e convins să dea vechiul pe nou (chiar dacă noul este, în mod evident, mai bun, mai util, mai moral), înlănţuiţi fiind de prejudecăţi şi de „idoli”. Analogia dintre modul de existenţă uman şi albine, celebră încă de la Aristotel încoace, revizitată şi întemeiată ştiinţific şi de O. Wilson (în Cucerirea socială a pământului) ar mai putea produce şi în viitor multe surprize. Studiul albinelor mai are încă multe de spus în privinţa existenţei sociale a fiinţei umane, dat fiind că modul lor de explorare este atât de asemănător cu al nostru.

Un „mit” al creativităţii „distrus” de cei doi autori este cel al „inspiraţiei”, al unei „voci” venite din altă parte sub dictarea căreia unii dintre marii compozitori, savanţi sau poeţi susţin că şi-au compus creaţiile. De fapt, la un studiu comparativ dintre biblioteca unui autor şi propria lui creaţie ies la suprafaţă toate filoanele care o alimentează. Nimic nou sub soare, orice carte e din cărţi. Doar că, graţie „programului” creativ – cu cele trei procedee ale lui (mixarea, fragmentarea, deformarea) combinaţiile posibile între ceea ce ştim sunt practic nelimitate. De aceea e recomandabil să rămânem deschişi permanent nu doar la restructurarea vechilor tipare, ci şi la un orizont cât mai vast de domenii, de informaţii, cunoştinţe şi competenţe.

Căci unul dintre cele mai mari neajunsuri ale educaţiei din zilele noastre este absenţa sau importanţa redusă a artelor în programele de învăţământ, în ciuda evidentei legături nu doar dintre creativitate şi studiul artelor, dar şi dintre acesta din urmă şi o (mai) bună şcolaritate. Măsurile sugerate de autori pentru îmbunătăţirea unei educaţii în care creativitatea să ocupe un loc important se pot reduce la cultivarea imersării în condiţiile de posibilitate ale lucrurilor: puneţi-i pe copii să compună pe teme precum „ce-ar fi fost dacă Hitler ar fi câştigat cel de-Al Doilea Război Mondial” fiindcă în acest fel vor acumula şi mai bine informaţia existentă  pentru a compune o faţă veridică unei istorii contrafactuale, dar vor avea şi sentimentul libertăţii într-un domeniu al necesităţii (ireversibilitatea timpului). Prin asemenea metode atingem de fapt, cred autorii, fundamentul creativităţii umane: simularea viitorului, capacitatea de a construi posibilităţi, lumi alternative, ca şi cum-uri...

Acest articol a apărut şi în numărul 1/2021 al revistei România literară.

[1] „Numărul enorm de neuroni care se interpun între stimul şi acţiune contribuie în mod esenţial la imensa creativitate ce caracterizează specia noastră. Este ceea ce ne permite să analizăm posibilităţile aflate dincolo de ceea ce se găseşte în faţa noastră. Iar aceasta reprezintă o mare parte a magiei creierului uman: simulăm fără încetare tot felul de <ce-ar fi dacă>.” (p.35)