„Si vis pacem, para bellum“, varianta 2018 în Orientul Mijlociu

Deocamdată, actorul principal este Rusia. Necunoscuta principală este Putin. Speranţa este că presiunea a atins asemenea cote înalte încât, chiar dacă Federaţia Rusă continuă în forţă escalada militară în Siria, nu se poate ca, în paralel, conform unei străvechi logici militare a oricărei puteri imperiale, să nu lanseze oferte, planuri de pace şi iniţiative regionale de negocieri.

Foarte interesant joc, cu atât mai mult cu cât, început pe baza triunghiului reprezentat de alianţa strategică Turcia-Rusia-Iran, se dovedeşte conceput ca o structură deschisă şi care, de la început, fusese gândită pentru ca, la momentul potrivit, să poată "aduce aproape" alţi actori, semnal că se construieşte ceva o cu conexiuni cu mult mai ample. Construcţie care, la nevoie, dacă şi când va fi fi strategic de folos, să reunească ţări cu o putere şi influenţă mai mult decât considerabile. Din punctul meu de vedere, vorbim, de fapt, despre nucleul posibil al unei noi alianţe politice şi de securitate care să se poată subsuma intereselor şi acţiunii strategice ale Organizaţiei de cooperare de la Şanghai.

Iar centrul de putere al acestei construcţii este Siria, zona care, pe săptămână ce trece, se prezintă din ce în ce mai evident drept zonă protejată la îndemâna Rusiei care, după cum ştiţi, are deja propria sa flotă militară permanentă în Mediterana şi amplasează echipamentele necesare pentru a-şi asigura capacitatea de închidere a spaţiului şi accesului, livrând deja regimului de la Damasc primul set de baterii de rachete antiaeriene S-300, aşa cum a confirmat ieri ministrul Lavrov aflat la New York cu ocazia Sesiunii adunării Generale a ONU.

Semn că asta ar fi singura evoluţie pe care o generează Kremlinul? Nu, este mai degrabă, aşa cum vă spuneam într-un material publicat în urmă cu căteva zile, o parte a unui demers cu mult mai complex.  Iată, alături de semnalul privind capacitatea militară fără precedent trimisă acum în Siria, ruşii transmit ţărilor din zonă şi marilor puteri oferta lor către Israel şi Iran pentru a realiza o deblocare pozitivă a situaţiei, posibil pas către un acord de pace.

Demersul acesta, cu oarece şanse de reuşită, este discutat de câteva zile de ruşi la Teheran şi a fost deja transmis premierului Netanayahu. Propunerea rusească a fost dusă la Teheran de Nikolai Patruşev, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, prezent pe 26 septembrie în capitala iraniană pentru a participa la o conferinţă intitulată "Regional Security Dialogue", format aflat la prima ediţie şi reunind secretarii consiliilor de securitate şi consilierii de securitate din Iran, Rusia, China, India şi Afganistan.

Desigur, nici nu se putea altfel, tema reuniunii a fost legată de lupta împotriva terorismului, în strânsă legătură cu atacul de la Ahvaz de pe 22 septembrie. Şi tocmai dorinţa de a-şi dezvolta în continuare capacităţi comune de luptă împotriva acestui fenomen aflat în plină expansiune a fost liantul ce i-a făcut pe participanţi să reflecteze foarte serios la continuarea unor demersuri comune în realizarea agendei specifice a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. Iar reprezentatul chinez a fost extrem de clar în acest sens afirmând că ţara sa "este gata să activeze capacităţile de care dispune Organizaţia de Cooperare de la Şanghai (OCS) pentru a răspunde ameninţărilor pe care le reprezintă grupurile extremiste", aşa cum relata ieri Times of Teheran.

Acesta este liantul marelui proiect de securitate care se profilează acum în zonă, ţesut cu grijă de strategii Kremlinului pe baza unei nevoi urgente şi absolut reale a statelor din zonă care se simt în imediat ameninţate de resurecţia ISIS după ce fuseseră distruse bazele organizaţiei-mamă din Siria şi Irak. Interesant şi pentru că, în statutul OCS este specificată o asemenea colaborare la nivelul armatelor ţările membre pentru a lupta împotriva terorismului, mişcărilor separatiste şi independentiste şi a încercărilor de pericilitare a ordinii constituţionale.

Care ar fi pasul următor? Tot de la Teheran, consilierul preşedintelui Putin avea deja pregătită trecerea în faza următoare: la o întâlnire separată cu Ali Shamkini, secretarul Consiliului suprem de securitate al Iranului (vezi foto), propune un plan simplu şi spectaculos, cu dublă ofertă către Iran şi Israel: dacă Israelul renunţă la raidurile aeriene împotriva bazelor din Siria, Iranul este gata să renunţe la aprovizionarea unităţilor Hezbollah cu arme şi echipament militar?

Nimeni nu a dat încă un răspuns şi nici nu există vreo garanţie că va fi dat vreodată, tocmai fiindcă tensiunile din zonă sunt alimentate de prea mult timp, continuu şi cu bună ştiinţă. Rămâne însă, la modul foarte serios, cealaltă perspectivă, cea a formulării bazelor unei noi structuri regionale de securitate. Care să acopere Asia Centrală, cu terminaţii în Chia, Idia Rusa, Iran şi, evident, Siria. Scopul fiind, desigur, cel deja anunţat public. Dar mesajul de profunzime este imposibil de ignorat în apropierea datei de 4 noiembrie, atunci când Trump a anunţat aplicarea celor mai dure sancţiuni din istorie împotriva Iranului după care "vor urma şi altele", cum se exprima Preşedintele american. În consecinţă, acest dialog de securitate deschis la Teheran este îngrijorător de important deoarece se lipeşte perfect în complexul care se pune acum în mişcare *şi nu numai în zona respectivă) ca reacţie de răspuns la războiul economic demarat deja de americani.

Iar riscurile cresc exponenţial deoarece, dacă acesta este raţionamentul aflat în progresie, este greu de crezut că americanii vor renunţa la tentaţia de a replica pe măsură.

Avantajul enorm al lui Putin este că, cu o cedare inteligentă şi rapidă, a realizat condiţiile pentru Acordul cu Turcia privind zona Idlib, evitând o criză umanitară enormă şi un conflict care bătea la uşă. Şi, tocmai din această cauză, fiind acum în poziţia ca el şi nu Trump, să fie cel care mediază pentru Israel şi Iran, garant de pace pentru Orientul Apropiat.

Posibil să şi reuşească. Dacă nu, câinii războiului se află demult dezlegaţi. Totul este să li se spună încotro trebuie să atace.