Şi în deceniul următor, România va fi ajutată de SUA să se apere împotriva ameninţărilor externe

Secretarul american al Apărării, Mark Esper, şi ministrul român al Apărării, Nicolae Ciucă, după semnarea Foii de parcurs dedicată cooperării la nivelul apărării, pentru perioada 2020-2030. Sursa: DoD.

Un eveniment pregătit minuţios de diplomaţia militară s-a derulat peste Ocean, unde ministrul Apărării, Nicolae Ciucă, a poposit la Pentagon, în vizită oficială, un context în care, împreună cu Secretarul american al Apărării, Mark Esper, au semnat joi, 8 octombrie 2020, documentul sugestiv intitulat "Foaia de parcurs dedicată cooperării la nivelul apărării, pentru perioada 2020-2030."

Prima acţiune notabilă a ambasadorului SUA, Adrian Zuckerman, de când se află la Bucureşti, a cărui nominalizare pentru postul din România a fost posibilă şi cu contribuţia unor patrioţi români - dornici pentru o trecere de la enunţuri oficiale, la acţiuni pragmatice pe măsura posibilităţilor reale de cooperare dintre cele două ţări, pe multiple planuri - se desfăşoară în aceste zile la Washington D.C., unde diplomatul american i-a însoţit pe miniştrii Apărării, Nicolae Ciucă şi Economiei, Virgil Popescu, pentru semnarea mai multor acorduri bilaterale de cooperare. 

Din perspectivă pur militară, este o reuşită de nivel strategic faptul că ministrul Apărării, Nicolae Ciucă şi Secretarul Apărării, Mark Esper au semnat un Acord bilateral de tip foaie de parcurs privind cooperarea în domeniul apărării pentru perioada 2020-2030. 

A confirmat-o şi Adrian Zuckerman, care a apreciat că „acest acord strategic în materie de apărare va reitera angajamentul Statelor Unite de a ajuta România să se apere împotriva influenţei maligne a puterilor străine şi să îşi păstreze integritatea graniţelor”. 

Aici se impune nuanţarea afirmaţiei ambasadorului american, care, bine consiliat, a vorbit de influenţa negativă a unor puteri străine, sintagmă care nu include doar state cu intenţii cunoscute, aflate la est de Europa transatalantică, ci şi ţări din interiorul comunităţii de aliaţi, care, în mod evident, neoficial, mai au visuri fie de transformare a României într-un protectorat comparabil cu un land, fie de rupere a unor arealuri româneşti spre revenirea la graniţele imperiale spulberate în 1918. 

Ambasadorul american a mai semnalat proiectul în valoare de 8 miliarde $, care va permite recondiţionarea unui reactor nuclear de la Cernavodă. Sună frumos, dar Excelenţa Sa, Adrian Zuckerman, poate nu ştie că un predecesor al său a chemat presa indicând, cu steguleţe americane înfipte pe harta ţării noastre, investiţii probabile ale SUA, în fiecare judeţ din România, ceea ce evident că nu s-a întâmplat, parţial şi din vina autorităţilor româneşti succesive, volatile şi lipsite de determinarea necesară unor opţiuni strategice de lungă durată. 

„România a demonstrat şi continuă să demonstreze că are un spirit ce nu poate fi dominat, precum şi o dedicare de neclintit faţă de valorile democratice. A venit momentul României, iar perioada Renaşterii în România se derulează sub ochii noştri!” a mai afirmat, entuziast, ambasadorul Adrian Zuckerman. Sigur, Statele Unite şi România au realizat multe împreună. Conlucrarea viitoare, consolidată de acordurile semnate acum peste Ocean, oferă o şansă ţării noastre de a fi privită altfel în Europa. 

Numai că nu este cazul să ne îmbătăm cu apă rece. Ca să îşi asume rolul de lider la nivelul Europei, România ar trebui altfel privită la Berlin - unde se visează, cu ochii deschişi, la proiectul Statelor Unite ale Europei / SUE, cu un şef de executiv european evident german - şi la Paris, singura ţară cu arme nucleare din Uniunea Europeană, care ar vedea chiar pe actualul preşedinte francez ca nr.1 în SUE. 

Chiar dacă, aşa cum a afirmat Adrian Zuckerman, România este un pilon de bază a flancului estic al NATO, alături de Polonia, ambele ţări având foarte mult de suferit din cauza comunismului şi a URSS, inclusiv amputări teritoriale majore, Varşovia este privită cu reticenţă la nivelul conducerii Germaniei de azi, iar Parisul nu dă semne de extaz, faţă de reuşitele apropierii polonezilor, mai ales în domeniul militar, de SUA. 

„Rusia, China şi alte forţe maligne încearcă să destabilizeze Europa şi lumea, jubilează când reuşesc să semene discordie şi haos. Rusia şi fantomele revanşismului bântuie România, şi chiar toată Europa de Est. Moscova învaţă în ritm foarte lent faptul că lumea nu va accepta agresiunea «sferelor sale de influenţă» şi acţiunile sale rău-intenţionate, hibride. Lumea veghează, Bruxelles-ul veghează, Bucureştiul veghează şi, cel mai important, Washington-ul veghează!” susţine Adrian Zuckerman.

Depinde cum veghează. Basarabia, pământ românesc situat între Prut şi Nistru rămâne în sfera de influenţă a Rusiei lui Putin şi cu toată veghea Bruxelles-ului sunt mari şanse să câştige acolo expresia vetustă a prelungirii umbrei Moscovei la Chişinău, alde Igor Dodon, preşedintele propriului birou şi al naivilor debusolaţi de propaganda rusă. 

Pe de altă parte, dacă în primul deceniu al acestui veac, România a fost primită, pe merit, în NATO, dar şi din necesitatea obiectivă înţeleasă de aliaţii sensibilizaţi de americani, acum, la finalul deceniului doi, din acest secol, un ministru român al apărării îşi sigilează mandatul cu „Foaia de parcurs dedicată cooperării la nivelul apărării, pentru perioada 2020-2030”, care pecetluieşte priorităţile strategice privind consolidarea cooperării la Marea Neagră, rotaţia continuă a forţelor SUA în România, întărirea eforturilor în domeniul securităţii cibernetice, rezilienţei, respectiv asistenţa americană pentru îndeplinirea ţintelor de capabilităţi aliate şi modernizarea forţelor armate.

Şi aici Nicolae Ciucă avea dreptate când afirma:

„Ţările noastre se bucură de un Parteneriat Strategic excepţional şi durabil, construit în timp şi în multe misiuni în teatrele de operaţii, unde militarii noştri au luptat împreună. Statele Unite sunt partenerul nostru de încredere şi aliatul de nădejde”.

De stabilitatea regiunii Mării Negre - aşa cum este aceasta acum, cu alegeri prezidenţiale apropiate în judeţele româneşti din stânga Prutului, cu măsurile luate de autorităţile de la Kiev pentru diminuarea unităţii de limbă şi credinţă a cetăţenilor care nu au uitat limba lui Mihai Eminescu, cu obsesia Moscovei de a aplica un nou proiect de lege rusesc, care prevede răspunderea penală, pentru cei ce spun adevărul incomod despre acţiunile URSS, în Al Doilea Război Mondial, cu drama Georgiei, ce are încă teritoriile Abhaziei şi Osetiei de sud sub ocupaţie militară rusă, cu tot mai imprevizibila Turcie, care pare să nu mai iasă din epoca Erdogan, cu iluziile sale otomane - are nevoie şi partenerul strategic american şi România.

„România sprijină puternic rotaţia militarilor SUA în regiunea Mării Negre. Înţelegem că un astfel de angajament presupune, pentru noi şi pentru ceilalţi aliaţi, generarea unor capacităţi adecvate”, preciza, la Washington D.C., ministrul Nicolae Ciucă, reamintind adevărul că intensificarea programului de exerciţii desfăşurate pe teritoriul României, în cadru aliat şi bilateral cu forţele armate ale SUA, constituie o parte a obiectivului general de consolidare a prezenţei şi vizibilităţii NATO pe flancul estic. 

Armata României acţionează şi pentru îmbunătăţirea elementelor de mobilitate militară, dovadă fiind programele demarate deja pentru modernizarea infrastructurii bazelor militare de la Mihail Kogălniceanu şi Câmpia Turzii. În traducere liberă - ochi vigilenţi spre Marea Neagră şi în Transilvania, pământ în veci românesc. 

Pentru un neavizat, afirmaţia secretarului american al Apărării - conform căreia SUA apreciază faptul că România este un aliat robust, iar legătura dintre cele două naţiuni a devenit, în timp, mai puternică, reiterând angajamentul substanţial al României la apărarea antirachetă aliată, prin găzduirea sistemului Aegis Ashore - poate părea un simplu gest diplomatic amical. 

Însă nicicând, precum în zilele noastre, Statele Unite ale Americii nu au avut mai multă nevoie de România, ca azi, la frontiera de Est a NATO, după cum niciodată, în ultimele trei decenii, ţara noastră nu a avut mai multă nevoie, ca acum, de sprijinul complex al SUA, pentru ca vocea diplomaţiei româneşti, încă firavă la masa tratativelor din spatele uşilor închise, să fie ascultată cu respectul cuvenit unui pion strategic deloc de neglijat.

Bilă albă pentru ministrul român al Apărării, care a decis să fie însoţit la Pentagon de generalul-locotenent Daniel Petrescu, şeful Statului Major al Apărării. Poate că, în viitor, şeful Apărării României, generalul deja menţionat, va fi primit, cu onorurile cuvenite, la omologul american.

Dacă pe plan militar lucrurile vor evolua aidoma unui metronom, fără oprire, conform calendarului stabilit, rămâne de văzut ce evoluţii vor fi pe linia cooperării economice bilaterale, care a fost marcată, în trecut şi de momente prin care sperăm să nu mai trecem.

Nu de alta, dar generalul Dwight D. Eisenhower afirma, cu tâlc: "Cel mai clar mod de a arăta ce înseamnă statul de drept pentru noi în viaţa de zi cu zi este să ne amintim ce s-a întâmplat atunci când nu exista un stat de drept."