Școala de fete nr. 3 C. Romanescu

Istoria Școlii Romanescu este învăluită în legendă. Nici chiar presa din perioada interbelică nu reușește să lămurească pe deplin cronologia acestei instituții de învățământ. Unele surse prezintă povestea acestei școli care începe cu o binefăcătoare din cartier, doamna Romanescu, care a donat o casă veche pentru a oferi spații necesare copiilor cartierului Uranus.

Cine a fost C. Romanescu?

La inaugurarea construcției noi, de care ne vom interesa și noi în legătură cu proiectul arhitectului Arghir Culina, se afirma de către directoarea Ștefania Bălănescu că școala a fost înființată la 1853 de către Costache Romanescu (1821-1877), revoluționar de la 1848 și prieten cu Ion Brătianu și C.A. Rosetti. Practic inițiativa sa era contemporană cu cea a domnitorului Barbu Știrbey, care punea în 1852 bazele învățământului pentru fete în capitală.

Din alte surse rezultă că acesta ar fi donat prin testament atât casele sale (2 clădiri) cât și un loc mai întins din zona Mihai Vodă (Cartierul Uranus) unde se va ridica noul local interbelic. (Viitorul, iunie 1925) Inițial Școala de fete a primit ”nr. 3” alăturându-se și inițiala donatorului ”C.Romanescu”, detaliu care a fost pierdut în timp astfel încât s-a ajuns astăzi să se creadă tot felul de povești romantice cu actrițe.

Costache Romanescu s-a născut la Craiova și a urmat studii juridice, fiind magistrat, supleant de Curte judecătorească, prefect, grefier la Curtea de Apel, membru al Curții Criminale din București, secretar al Guvernului provizoriu de la 1848, membru al Comitetului care a pregătit alegerile deputaților Divanului ad-hoc (1857), susținător al liberalilor din jurul lui C.A. Rosetti, deputat în Adunarea Constituantă. (www.aman.ro)

Noua clădire

Planul cadastral din 1911 indică la adresa din str.Mihai vodă nr. 50 două clădiri care aparțineau Comunei București. Acestea vor coexista cu clădirea nouă, realizată în 1923-1925; în perioada interbelică se indica că acestea erau case particulare vechi de 100 de ani și că aveau un teren liber de 1700 m.p.

După Primul Război se inițiază o campanie de ridicare de școli comunale, adică care țin de primării (de sector). Arhitectul Arghir Culina a inclus această lucrare în lista sa depusă la Uniunea Arhitecților din România în 1953 așa că informația a trebuit verificată în arhiva Primăriei. Dosarul conține astăzi doar corespondență, dar confirmă implicarea sa. O altă sursă este chiar arhiva Școlii, aflată astăzi la Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale (inv. 196, dosar 274 corespondență referitoare la noua construcție a școlii).

În 1922 s-au alocat niște fonduri pentru reparații la clădirea veche a școlii și la casa în care locuia directoarea. În februarie 1923 Principesa Ileana a României își dă acordul pentru a fi numită Președinta de onoare a Comitetului Școlar al Școlii de fete nr. 3 și le face o mică donație de 1000 lei. În 1923 s-a alocat primul milion lei pentru Comitetul școlar  patronat de Alteța Sa Regală, iar ei mai strâng 100000 lei, desigur sume insuficiente. În iunie încep demersurile birocratice pentru aprobarea devizului, alocarea fondurile în vederea achiziției de materiale și obținerea autorizației, însă funcționarii din Comisia Tehnică le resping proiectul. Președintele Comisiei Interimare a Capitalei le-a impus realizarea unei școli cu 8 săli de clasă. Devizul și planul nu se mai găsesc astăzi în dosarul din arhiva școlii, fiind trimise Ministerului. În 11 iulie 1923 a fost obținută și autorizația.

Înțelegerea cu arhitectul Culina viza un onorariu de 3% din valoarea lucrării, supravegherea execuției și verificarea situațiilor provizorii și definitive. Tot el l-a recomandat pe arhitectul-antreprenor I. Boambă care urma să fie remunerat cu 10 % din valoarea lucrării școlii. Au fost folosite cărămizi de la fosta Fabrica Hagi Tudorache preluată de inginerul I Ianculescu, nisip, pietriș, ciment, var alb, grinzi de fier, unele materiale fiind puse la dispoziție de Primărie.

Elevele au fost mutate în Școala de băieți nr. 15 ”Petru Maior” din str. Isvor, studiind în programul de după-amiază; doar 2 clase aveau curent electric și era nevoie de mai mult spațiu pentru ele. Casa directoarei a fost demolată și direcțiunea școlii a fost găzduită în vechiul local al școlii.

Noua clădire proiectată avea subsol, parter și etaj cu o înălțime de 11,6 m. Membrii comitetului școlar își iau angajamentul că vor face o construcție cu mai multe etaje (li se impunea înălțimea de 20 m.) atunci când vor avea fonduri. În luna august  înaintează planurile și devizul arhitectului A.Culina; nici planurile inițiale, nici cele refăcute de Culina nu se mai găsesc astăzi la dosar, însă avem certitudinea că el a fost implicat până la final, fiind membru în Comitetul Școlar și a fost prezent și la inaugurarea din 1925. În octombrie 1923 se aprobă realizarea celui de-al doilea etaj, însă fabrica nu mai avea cărămidă să le livreze. La acest al doilea etaj se dorea amenajarea locuințelor institutoarelor.

În august-septembrie mai multe doamne din Comitetul Școlar, sub președenția Dinei, soția Colonelului Dr. C. Iliescu, au dat o serbare la Băile Govora în Hotel Palace și au strâns peste 12000 lei pentru un vagon de ciment. În 17 septembrie se solicita o tranșă din milionul Ministerului pentru tâmplărie și acoperiș, dovadă că lucrările erau avansate. Nu deținem niciun document de epocă pentru perioada următoare, care să ne ofere informații despre lucrările desfășurate în 1924.

Clădirea a avut 43 încăperi dintre care 15 săli de cursuri și ateliere, 3 holuri și 3 cancelarii. A costat în total 5,625 milioane lei din care primăria a dat 5,025 milioane iar restul au fost adunați de comitetul școlar. Fiind pe colț, cele două aripi au fost unite printr-un volum circular cu o arcadă și zona de acces pentru elevi. Elementele acestea se regăseau și la vila Opran și în proiectul vilei Georgiade, lucrări contemporane ale arh.Culina.

Inaugurarea avut loc în 28 iunie 1925, la finalul anului școlar, în prezența ministrului Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, a dr. Ion Costinescu de la Primărie, fostul ministru Constantin Argetoianu și N.P. Romanescu. (Universul nr. 147, 29 iunie 1925) Dacă ținem seama de inițialele acestui urmaș, nepot de frate cu donatorul inițial, ar putea fi vorba despre celebrul primar al Craiovei, Nicolae Petrache Romanescu (1854-1931). El fusese numit executor testamentar, fiind singurul urmaș masculin al familiei. La ceremonie au participat și arhitectul Culina și ing. Mirea.

Reportajele din presa vremii ne mai oferă informații despre serviciile acordate orfanelor: grădiniță de copii, dispensar și peste 50 de fete cu vârsta între 8 și 14 ani beneficiau de mesele servite la cantina școlii. Fondurile erau asigurate din donațiile unei doamnei Romanescu și ale altei filantroape, Câmpineanu; primarul de sector oferea sticle cu lapte și pâine de la celebra fabrică Herdan. (Viitorul nr. 8484, 26 aprilie 1936)

Școala a fost ulterior cunoscută și sub nr. 124 (fete) și nr. 125 (băieți). Poze cu Școala Romanescu înainte de demolare au fost publicate pe Pagina ”Cartier Uranus” de diferiți elevi și foști locuitori; zona ar corespunde astăzi parcului Izvor, aproape de Blvd.Libertății. Din păcate, una dintre cele mai vechi și iubite instituții școlare a dispărut în epoca comunistă, fiind astăzi complet uitată.