România se uită la tine cum mori

Elena a cedat după mai bine de 35 de ore în care a stat suspendată pe un bloc din centrul Bucureştiului

E ţara în care eşti cel mai singur om din lume. Dacă ai forţa să supravieţuieşti, o vei face, în caz contrar, eşti condamnat la moarte. Şi ei te vor privi, fără remuşcare, cum mori. Aici e ţara în care depresia nu e boală luată în serios, eşti doar unul dintre miile de nebuni, care îşi merită, până la urmă, soarta.

O femeie de 53 de ani ameninţa de peste 35 de ore că se va arunca de pe terasa unui bloc de 8 etaje din centrul Bucureştiului. Sub ea, ironic, e Biserica „Sfinţii Nicoale” - Albă, iar 300 de metri mai încolo e Hotel Radisson Blu, ticsit cu turişti. 

Peste 35 de ore a stat femeia aceasta în buza morţii, iar noi i-am păzit vigilenţi prăbuşirea. De ieri dimineaţa, de la ora 7, ea s-a urcat pe blocul în care se angajase ca femeie de serviciu, de doar câteva luni. Aflată în depresie după moarte fiicei sale de acum doi ani, femeia a vrut să-şi pună capăt zilelor. Speram, chiar credeam, că nu va duce gestul până la capăt. Nici bărbatul ei, nici prietenele ei nu au reuşit să o convingă să coboare. Elena a stat 24 de ore numai în picioare, într-un echilibru fragil, fără să mănânce. A băut doar un pahar cu apă ieri seară. Au trecut apoi 35 de ore. Reporterii TV spun că femeia era hotărâtă să moară. Negociatorii prezintă cazul ca fiind unul „atipic”, o persoană „prinsă între două lumi”. În tot acest timp, Elena nu a scos niciun cuvânt, nu a revendicat nimic, nu a vorbit cu negociatorii. E greu să-i blamezi pe aceştia din urmă, deşi te întrebi: cum e posibil ca nimeni să nu găsească o soluţie de a interveni pentru ea? 

În faţa blocului, s-au instalat o ambulanţă, două autospeciale de Pompieri, maşini de poliţie. Pe trotuarul de vizavi de blocul pe care Elena stătea suspendată, carele TV aşteptau tensionaţi o mişcare. Fie mişcarea fatală, care asigura ratingul cel mai mare, fie o minune salvatoare. Fie, poate, de ce nu, o misiune reuşită a experţilor noştri în astfel de cazuri. Ce banal! Pe lângă jurnalişti, s-au perindat băieţi cu ceafa lată şi coji de seminţe între dinţi, mame cu copii, vecini curioşi, turişti care sorbeau berea irlandeză de la barul din apropiere. Un show în toată regula. Unii empatizau, alţii se închinau la Biserica Albă: „Doamne, mulţi nebuni mai sunt pe lumea asta”. Doar că Elena nu era nebună, era bolnavă. Şi ştim cu toţii că să fii bolnav în România e cel mai sigur bilet spre patru scânduri. 

Depresia este o boală care se întâmplă în multe cazuri fără să fie diagnosticată. E un fel de cancer al minţii şi al sufletului şi, pentru a o învinge, oamenii au nevoie de un tratament corespunzător. Dar la noi, depresia e doar o altă formă de alint pentru „nebunie”. Subiecte tabu fabricate de oamenii răi din Occident. Elena a fost probabil paralizată mintal, blocată cu propriul inamic într-o lume în care nici apropiaţii, nici negociatorii nu mai aveau cum să intre. Pentru că Elena ar fi avut nevoie de ajutor înainte să se piardă, cu demonii ei, în tăcere.

În luna martie a acestui an, cei de la GMP Advertising au lansat, în colaborare cu TVR, o campanie intitulată „Veteranii Depresiei”, care îşi propunea să recruteze şi să instruiască oameni trecuţi prin depresie, care la rândul lor ar fi putut să-i ajute pe cei ce trec prin stări similare, dar nu îşi dau seama că suferă de o boală. Nu am văzut vreun buzz făcut cu privire la această campanie sau la altele care ar putea preveni depresia. De cele mai multe ori, în România, tratamentul unor boli „de filme” este mai degrabă un lux pe care prea puţini şi-l permit.    

Peste 35 de ore a stat Elena la margine de moarte, ceea ce mă face să am dubii cu privire la cât de hotărâtă era femeia să facă asta. Nu au existat plase sau saltele care să atenueze impactul pentru că ele nu există, de fapt, în dotarea pompierilor din Bucureşti. Salteaua gonflablă adusă de la Giurgiu nu a fost umflată pentru că „echipa de negociatori a spus să încetăm orice demers întrucât femeia începuse să se agite“, susţin reprezentanţii ISU, contactaţi de „Adevărul”. S-au bifat toate procedurile, nu s-a putut mai mult, mergem acasă, la cină, fără pete pe conştiinţă. 

Mi s-a întors stomacul pe dos când cineva din redacţie a strigat: „S-a aruncat!”. Chiar am lăsat să moară un om sub ochii noştri, ai camerelor de filmat, ai pompierilor, ai prietenilor, ai turiştilor care mâncau fish and chips. E inutil acum sentimentul de vinovăţie şi neputinţă.  

Elena e doar un caz care a fost dat la TV pentru că femeia a ales o cale de sinucidere „în văzul lumii”. Dar câte astfel de Elene nu există oare în cotloanele României? Ţara în care o viaţă de om, în plus sau în minus, nu contează chiar atât de mult. Avem, totuşi, destui nebuni...