România frumoasă

Cine nu sare, nu vrea schimbare!

Oamenii aceia au fost ţinuţi, purtaţi de îngeri. Spiritele lor, unite într-o energie comună, au născut o putere irepresibilă, care a depăşit orice predicţie, orice aşteptare a noastră şi poate chiar a fiecăruia dintre ei despre sine.

                  *

În 2010 am scris, într-un ziar clujean, un articol (Yes we can!?) despre regretul de a nu fi plecat din ţară imediat după absolvire, când nu aveam niciun dubiu că putem reuşi acasă, chiar mai spectaculos decât dincolo, fără drama dezrădăcinării şi a despărţirii de cei dragi. Titlul, interogatoriu, spre deosebire de varianta originală, era o aluzie la celebrul slogan electoral al lui Obama. Scriam acolo, într-un context mai larg: „nu poţi trăi bine, chiar dacă, punând problema în ecuaţii economice, s-ar putea spune că ai reuşit, când în jur e o disperare atât de cruntă încât (...) oamenii nu mai sunt oameni. Yes, we can, dar ce sens are într-o ţară în care nu poţi trăi frumos?”

De atunci până acum, senzaţia mea de inadecvare a devenit tot mai pregnantă, mai copleşitoare, iar relaţia cu mediul înconjurător tot mai tensionată. Din ce în ce mai mulţi cunoscuţi îmi păreau oameni noi, adaptaţi sau în proces de adaptare la cerinţele vremurilor. Dacă ceea ce scriam în 2010 parcă mai avea efecte cathartice, de la o vreme, orice vorbă, orice ţipăt începuseră să îmi pară zadarnice.

Un aer de Cernobîl, cu gustul unui melanj mucegăit de mediocritate marketată şi impostură validată, de aroganţă stridentă, vulgaritate aplaudată pe toate scenele, sfidare deşănţată, minciuni grosiere, lipsă de ruşine, dar şi lipsă de speranţă, tupeu obscen, cinism sardonic, dispreţ nedisimulat, bălăcăreală generală şi agresivitate primară - care nu poate provoca decât manifestări dispneice până la asfixiere oricărui om de bun simţ.

Aseară însă (şi zilele trecute), afară şi în ţară, pe străzi, ne-am curăţat plămânii.

Mulţi dintre prietenii mei se întreabă cum au rezistat românii din diaspora. Cum să stai 4, 7, 10, 16 ore în ploaie ca să votezi?! Cum să te împaci cu ideea că poate, chiar şi aşa, nu vei reuşi să o faci, astfel încât totuşi să rămâi acolo, la coadă, să nu te mişti?! Am fi făcut oare la fel în locul lor? Fireşte, şi eu mă întreb dacă aş fi rezistat în mod normal. Dar nimic din ceea ce s-a întâmplat acolo şi în ţară, pe străzi, nu a fost normal, obişnuit. Oamenii aceia au fost ţinuţi, purtaţi de îngeri. Spiritele lor, unite într-o energie comună, au născut o putere irepresibilă, care a depăşit orice predicţie, orice aşteptare a noastră şi poate chiar a fiecăruia dintre ei despre sine.

Iar acum scriu de fericire, din recunoştinţă şi cu speranţă. Cu speranţa că vom avea o ţară ca revoluţia (paşnică) de aseară. Când, pentru prima dată după atâta timp, în Cluj şi în toată ţara, era o căldură suprarealistă, în ciuda frigului pe care nimeni nu-l simţea, când am regăsit un sentiment de apartenenţă la comunitate, fără urmă de ură sau răutate, o intimitate neaşteptată cu semenii, o conexiune, o comuniune de fapt, un sentiment de linişte şi umanitate, izvoditor de iubire şi lumină în întuneric. Prea mică pentru a fi fost pe străzi în ‘89, eu nu am văzut niciodată ceva mai frumos.