România defectă

„Ezitările, temporizările, justificările ce-au făcut ca demisia ministrului de interne, Radu Stroe, să vină atât de târziu, arată şi cât de în dispreţul cetăţenilor se manifestă ea.“  FOTO Mediafax

A fost nevoie de o tragedie aviatică soldată cu doi morţi şi cinci răniţi ca o ţară întreagă să constate şi să se indigneze parcă mai solidar decât în alte dăţi în faţa unei stări de fapt cu care ne confruntăm zilnic fiecare dintre noi.

Am mai văzut o dată că instituţiile Statului nu funcţionează, că se mişcă anevoie şi haotic, că sunt conduse de diletanţi numiţi pe orice fel de alte criterii decât pe cel al minimei competenţe, că povestea cu salariile consistente plătite nu doar managerilor acestora, ci şi personalului de execuţie spre a-i determina să rămână în sistemul public şi a nu pleca în privat e la fel de adevărată ca basmul cu cocoşul roşu.

Am mai văzut o dată că suntem departe de standardele specifice unei ţări a Uniunii Europene. Că, de fapt, procesul de modernizare a Statului despre care s-a vorbit atât în ultimii ani, proces costisitor în numele căruia li s-au impus românilor sacrificii nenumărate, suprapuse celor specifice perioadelor de criză, a fost un eşec. Că politicul, indiferent de culoarea lui şi indiferent de palatul în care se adăposteşte – fie el Victoria, Cotroceni sau Casa Poporului ‒ e incapabil să înţeleagă realitatea şi să ia prompt măsuri în consecinţă. Că nu e preocupat decât de autoconservare şi de propria-i supravieţuire.

Ezitările, temporizările, justificările ce au făcut ca demisia ministrului de interne, Radu Stroe, să vină atât de târziu, tăcerea încăpăţânată şi sfidătoare a doamnei Ramona Mănescu, ascunsă precum o cârtiţă în clădirea cu culoare prost luminată a Ministerului Transporturilor, atitudinea de „silenzio stampa“ a altminteri locvaceului şi nevroticului ministru al Sănătăţii, dl. Eugen Nicolăescu şi altele şi altele spun mult despre cât de puternică este această preocupare şi de cât în dispreţul cetăţenilor se manifestă ea.

A fost nu doar jalnică, ci descalificantă, sinistră de-a dreptul, încercarea laşă a prim-ministrului Victor Ponta de a nu-l supăra pe colegul său de USL, Crin Antonescu, de a nu tulbura echilibrul şi aşa fragil ori jurămintele de fidelitate proaspăt reînnoite ale alianţei, procedând, aşa cum se impunea, la demiterea imediată a nemernicului pe nume Stroe Radu. Plecarea tardivă, dezonorantă a liberalului cu atitudine de satrap stalinist din fruntea Internelor, intervenită doar la capătul a trei zile de puternice presiuni din partea opiniei publice şi a presei, arată cât de mare e în România distanţa dintre bun simţ şi politică.

Crin Antonescu o apără pe mai departe pe doamna Mănescu de toate acuzele ce i se aduc, invocând imaginare ori nedrepte încercări de încondeiere ale purtătoarei cu graţie de poşete Louis Vuitton. O doamnă profesional inexistentă, care şi pentru ea, şi pentru ţară, era mai bine să fie uitată la Bruxelles spre a-şi încheia în pace şi voie bună mandatul de europarlamentar, să facă spa, fitness şi shopping şi să bea cafele în compania consoartei domnului Antonescu, doamna Adina Vălean. A trebuit ca doamna Mănescu să fie adusă în ţară, să i se dea un post ministerial important spre a fi declarată nulă de aceeaşi opinie publică. Pierderea nu se consemnează însă, cel puţin pentru moment, şi în componenţa guvernului.

Din păcate, şi în cazul Mănescu, domnul Ponta mai pică un examen de curaj politic. Deşi arată insistent cu degetul spre ROMATSA, instituţie aflată în directa subordonare a doamnei Ramona Mănescu, e încă o dată timid şi ezitant şi nu procedează la concedierea nepriceputei în cauză. În realitate, ca în atâtea alte dăţi, dl. Ponta e viteaz doar la televizor. Premierul României seamănă în chip izbitor cu impostorul Bertonne ce se prezenta drept generalul della Roverre, din clasicul film al lui Roberto Rosellini, ori cu acei combatanţi ce strigă „înainte!“ şi „victorie, victorie!“ când defensiva şi înfrângerea sunt de domeniul evidenţei. Problema e că preţul acestei înfrângeri – a câta? ‒ e plătit de români şi că acum s-a întâmplat ca plata să se facă şi în vieţi omeneşti.

Prin marea majoritate a propunerilor pentru funcţii ministeriale făcute de când USL se află la guvernare, organismele directoare, zise de conducere colectivă ale PNL, nu au făcut decât să discrediteze partidul. Să îi dezvăluie caracterul clientelar, condiţia de subordonat în totalitate voinţei liderului. Demnitarii propuşi de dl. Antonescu sunt, fără excepţie, oamenii lui de casă, fidelii lui, adulatorii lui, „yesmenii“ lui. Or, eşecurile repetate în selecţia cadrelor, cum se spunea pe vremuri, operată de mai-marele PNL îndeamnă la încă şi mai multă reticenţă în privinţa capacităţilor d-lui Antonescu de a fi un adevărat şef de Stat. Adică la prudenţă în a-i acorda votul la prezidenţialele de la finele anului.

Huiduielile de care a avut parte vineri la Iaşi dl. Antonescu, huiduieli de care s-a protejat prin absenţă dl. Ponta, fidel, pare-se, principiului patentat cu ocazia vizitei în România a doamnei Victoria Nuland, fuga-i ruşinoasă dar e sănătoasă, ar fi de natură să îi dea de gândit preşedintelui PNL. Dl. Antonescu ar trebui să se întrebe dacă mai are rost să candideze la prezidenţiale, iar USL-ul să cugete dacă nu ar fi mai înţelept să procedeze la o schimbare a candidatului. Asta dacă chiar are de unde să găsească unul. Oricât de categorice ar fi măsurile pe care le vor adopta mai-marii liberalilor la BPN-ul de azi, ele vin prea târziu. Răul a fost făcut şi le-a arătat neputinţa.

Nu doar Victor Ponta şi Crin Antonescu şi-au mai dat o dată arama pe faţă. Ci şi preşedintele Traian Băsescu care nu scoate o vorbă, uită strategic de conferinţele de presă intempestive şi agresive de la ora 18.30, ignoră jurnaliştii şi nu e dispus să îl atingă nici măcar cu o floare pe alt incapabil cu stele multe dobândite graţie slujului şi serviciilor personale anticonstituţionale făcute în intimitatea biroului prezidenţial. E vorba despre un general şi el cu salariu consistent, invers proporţional cu aptitudinile sale profesionale precare şi o demnitate încă şi mai debilă. L-a numit pe dl. Marcel Opriş, şef al STS, făcut de minune nu doar de propria-i inacţiune, ci şi de dispreţul obraznic, de securist veşnic reciclat al purtătorului său de cuvânt, fost ofiţer sub acoperire în TVR, făcut colonel la apelul bocancilor, un individ pe nume Adrian Fulea. Se vede treaba că doi morţi nu valorează în ochii şefului Statului şi ai executanţilor ordinelor sale din STS cât demiterea unui general fidel, de uz personal.

Precum performantul avion roşu al SMURD, ţinut la păstrare în hangarele de la Bacău, România s-a arătat în cursul săptămânii ce se încheie a fi o ţară defectă. O ţară ce are nevoie urgentă de-o piesă de schimb. Clasa politică, liderii acesteia sunt cei ce-ar trebui schimbaţi de urgenţă. Din păcate pentru noi, aceştia nu pot fi aduşi din import. Un Carol I nu mai este de găsit.

Dezastrul meteorologic abătut în weekend asupra României aproape că a trimis în uitare accidentul din Apuseni. Nu şi incompetenţa autorităţilor. Aceasta e perenă.