Rolul… blestemat, într-o piesă cu ecouri în actualitate: Macbeth

Blestemul Macbeth a lovit iar. La peste 400 de ani după ce actorul din rolul eponim a murit brusc, fiind înlocuit pe scenă, zice-se, de însuși autorul piesei, William Shakespeare, și la aproape 90 de ani după ce faimosul Laurence Olivier era să fie ucis de o contragreutate căzută razant pe lângă el în timpul spectacolului, la București, a doua reprezentație cu această tragedie montată de o echipă venită de la Comédie-Française s-a anulat. Spectatorii au văzut doar o ambulanță lângă Teatrul Odeon, în grupurile fanilor circulând informația că interpretul crudului Macbeth, actorul Mihai Smarandache, a avut nevoie de intervenție medicală.

Sigur că sunt simple coincidențe și ghinioane imposibil de prevenit. Dar asta nu-i împiedică pe cunoscătorii acestui „blestem” să încerce să-l anihileze ocolind pronunțarea titlului și referindu-se la „piesa scoțiană” sau la „piesa aceea”, să rostească formule „magice”, să apeleze la ritualuri chipurile protectoare (atingerea unor obiecte de recuzită, de pildă) etc. În mediul artistic, imaginația este fecundă…

Totuși, la premiera propriu-zisă a piesei, de zilele trecute, nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că peste sală s-a așternut un strat gros de vrajă, prin care public și actori au avansat anevoios, ca printr-o pădure deasă înconjurată de cețuri. Pădurea fermecată Birnam, care pornește împotriva lui Macbeth, către Dealul Dunsinane, conform profeției.

Începutul poveștii este terifiant. Primul lucru zărit de spectatorul aflat în căutarea locului de pe bilet este capul plecat al femeii din mijlocul scenei, cu plete blonde acoperindu-i chipul. Nu se mișcă, nu spune nimic, stă așezată pe un scaun, desculță. Oamenii trec pe lângă ea privind-o cu curiozitate, dar femeia rămânea impasibilă. Și apoi degetele mâinilor ținute pe genunchi cu fața în sus prind să se împreuneze aproape imperceptibil, ca într-o meditație, o incantație mută.

Când sala se umpluse deja și era cuprinsă de tăcere, femeia și-a trecut mâinile prin păr și a smuls lent șuvițe, lăsându-le să cadă împrejur. În spatele ei, portretul înrămat al unui bărbat a pornit să se învârtă, tot mai repede, pentru ca după câteva minute să încetinească și să încremenească. Ca o roată a destinului, verticală, pe care niște pumnale țâșnind din spatele tabloului au sfârtecat-o rău-prevestitor.

Mustește de emoție și simboluri puternice piesa „Macbeth”, în noua montare de la Teatrul Odeon. Viziunea regizoarei Silvia Costa impresionează printr-o poezie a rostirii și mișcărilor, mutând accentul de la confruntările fizice sângeroase în planul abstract al ambițiilor distrugătoare, al frământărilor de conștiință, urmate de cădere și nebunie.

Spectacolul este pronunțat vizual, iar costumele, decorurile, luminile și muzica originală țes un cadru sumbru, copleșitor, dominat de numai trei culori: alb, negru și roșu. Supranaturalul, adică „surorile fatale” sau vocile ursitei (Sabrina Iaschevici, Vlad Bîrzanu și Meda Victor, toți foarte expresivi) cu profeţiile lor, ridică tensiunea dramatică, conducând eroii spre deznodământul tragic. Însă perspectiva tinerei regizoare subliniază complicitatea personajelor la această evoluție. „Ambiția conduce lumea, de aceea tații își ucid fiii, iar fiii – tații”, spune Lady Macbeth, împingându-și soțul pe teritoriul crimei, pentru a pune mâna pe putere. Iar coroana levitează deasupra scenei, un cerc de aur inscripționat cu cuvintele: Ante faciem tuam ibi mors („În fața chipului tău se află moartea”).

Relaţia dintre Macbeth (Mihai Smarandache, foarte energic) şi Lady Macbeth (excelentă Ioana Mărcoiu) funcționează simbiotic, ca un unic trup, cu două chipuri. Ea îl incită, el ezită, ea îl îmboldește, el făptuiește, după care tot ea desăvârșește scena crimei: „Ce-a fost făcut rămâne bun făcut”. Primul omor e mai greu de comis, victimă fiind regele Duncan (Adrian Titieni), după care șirul ororilor continuă ca un domino. „Sunt atât de adânc în acest râu de sânge – exclamă la un moment dat Macbeth – încât să merg înapoi ar fi la fel de greu ca a merge înainte”.

Destinul lui Macbeth și al soției lui, care ajung să-și plătească scump fărădelegile, face trimitere și la soarta societății marcate de ambiții nemăsurate, lăcomie, corupție și trădare. „Sărmană țară, sângerează această țară”, rostește MacDuff (Ioan Batinaș). Morala poveștii este că, în ciclul vieții, nedreptatea este urmată de suferință. Sau, cu cuvintele lui Macbeth, „ce se naște din rău nu poate continua decât cu rău”.