Revizorul, popular şi extrem-contemporan
0În excelentul caiet de sală al montării cu piesa Revizorul de N. V. Gogol, creaţie ce marchează, între altele, revenirea în circuitul teatral a ceea ce azi se cheamă Sala Studio, cunoscută înainte de 1989 drept Sala din Bulevarul Nicolae Bălcescu sau Sala Mică a Teatrului Naţional din Bucureşti, regizorul Felix Alexa susţine că acesta ar fi, poate, cel mai actual spectacol făcut de el vreodată.
“Cel mai direct, cinic şi tragic în acelaşi timp”, adaugă directorul de scenă.
Cum am văzut majoritatea montărilor ce-i poartă semnătura, mă grăbesc să spun că, după părerea mea, Felix Alexa are dreptate. Că nu exagerează deloc. Revizorul, în viziunea sa, este un spectacol extrem- contemporan. Nu neapărat datorită actualizărilor de suprafaţă, nu obligatoriu graţie modernizărilor la nivel formal la care face apel regizorul. Nu pentru că în scenă apare o maşină luxoasă din care, în prima secvenţă a montării, descinde îngrijorat, excedat, asudat, speriat Primarul. Nu fiindcă ceva mai încolo vom vedea un elevator ce slujeşte sublinierii niţeluş pleonastice a visurilor de mărire ale acestuia. Nu deoarece Osip îşi face apariţia, şifonat, “vărsat” la propriu dintr-o maşină de spălat rufe ultramodernă şi de mare capacitate. Nu pentru că decorul gândit de Andrada Chiriac, alcătuit, în principal, din ameninţătoare, copleşitoare, reificatoare, ionesciene vrafuri de dosare, mereu în mişcare, scoate povestea din spaţiul unei gubernii ruseşti, mutându-o în orice orăşel de provincie terorizat de existenţa vreunui baron local, cu drept de viaţă şi de moarte asupra apropiaţilor şi supuşilor săi (în spectacol, Bobcinski şi Dobcinski sunt împuşcaţi de Primar, în momentul prăbuşirii iluziilor acestuia şi al identificării vinovaţilor de reuşita mistificării). Nu fiindcă toate personajele din stafful lui Anton Skvoznik-Dmuhanovski sunt îmbrăcate în veşminte fals-moderne, înşelător-luxoase, specifice unor provinciali îmbogăţiţi care îşi închipuie că ceea ce poartă e le dernier cri când, în fapt, nu e decât le dernier cri al kitschului. Nu pentru că primarul şi straiele lui amintesc de indivizi din stirpea lui Pinalty ori fiindcă tot el edictează “când se dărâmă mult, e semn că edilul oraşului e activ”, iar spectatorii bucureşteni prezenţi în sală nu pot să nu se ducă cu gândul la ultimele isprăvi de om hiper-activ în vorbe şi demolări nătânge ale domnului Sorin Oprescu. Nu fiindcă Primarul are bodyguarzi ori scrie sms-uri. Şi altele asemenea.
Nimic din toate astea, din cosmetizările descrise mai sus şi a căror înşiruire ar putea continua, nu contează în chip esenţial în indiscutabilul impact în actualitatea imediată şi, mai ales, dureroasă, al montării lui Felix Alexa. Actualitatea spectacolului şi, implicit, cinismul ori tragismul lui, merită şi se impun căutate în altă parte. Mai exact, în lectura de adâncime propusă de regizor, concretizată în special în felul impecabil în care sunt gândite şi elaborate cele două personaje principale, Hlestakov şi Primarul, în coerenţa ce le caracterizează evoluţia, în felul tot mai exploziv în care se precizează raporturile dintre ele, în taifunul nebuniei ce pune stăpânire pe amândouă. Un taifun al minciunii să-i zicem simpatice a lui Hlestakov –moment de mare performanţă actoricească apărut în chip natural pe ansamblul performanţei din ansamblul rolului creat de Marius Manole al cărui Hlestakov nu e doar un tânăr simpatic, fluşturatic, îmbrăcat la modă care, după un moment de derută, pricepe ce se întâmplă şi obţine, dublat, stimulat şi, în fine, temperat de Osip (Istvan Teglaş) profitul maxim din înşelătorie. Dar mai cu seamă un taifun al minciunii primejdioase, ameninţătoare pentru o întreagă comunitate, pentru societate, pentru lume, gen de minciună şi autoamăgire al cărei profesionist se dovedeşte Primarul , rol în care Mihai Constantin semnează o creaţie de zile mari, unul din rolurile de căpătâi ale maturităţii sale creatoare de care, din păcate, nu se ştie profita aşa cum ar fi cazul la Teatrul Bulandra unde, dacă nu mă înşel, continuă să “funcţioneze”, cum se spunea odinioară, cu carte de muncă, actorul.
Din felul conjugat, armonizat, impecabil metronomizat în care sunt edificaţi cei doi temeinici piloni actoriceşti ai spectacolului, e derivată concluzia acestuia. Acel moment aparent de respiro, de calm, marcat, în realitatea lui esenţială, de o puternică, de o apăsătoare tensiune, în care parcă învins, parcă umanizat, parcă cumva “ieşit” din rol, în care Primarul- Mihai Constantin (Chiar –Cine o face? Personajul sau interpretul acestuia?) ni se adresează nouă, celor din sală, spunându-ne interogativ “De ce rădeţi? …De voi râdeţi!”.
De care noi? În care dintre personajele create acum aproape 200 de ani ( mai precis în1836) de Gogol ne ascundem, ne travestim, ne recunoaştem? Ori suntem provocaţi, siliţi să ne recunoaştem? În Anna Andreevna, caraghioasa, tartuffiana soţie a Primarului (Ana Ciontea)?. În senzuala, imorala, necrescuta, tâmpiţica lui fiică (Ilinca Manolache)? În doctoriţa ce “serveşte patria”, umplându-şi voluptuos buzunarele (Irina Movilă)? În nevricoşii Bobcinski şi Dobcinski, fraţi buni cu Farfuridi şi Brânzovenescu (Claudiu Bleonţ şi Mihai Calotă)? În foarte plinul de sine judecător (Marcelo Cobzariu) sau în speriatul diriginte al Poştei (Eduard Adam)? În “importatul” medic şef (Axel Moustache), în neajutoratul “dascăl şef” (Armand Calotă), în cânăreaţă (Maria Buză), în speriatul preot (Ovidiu Cuncea), în bodyguarzi (Răzvan Popa şi Sorin Dominte), în nevestele de demnitari (Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu)?
Sigur, nu toate aceste roluri sunt la fel de minuţios lucrate, unele rămân, cel puţin deocamdate neprecizate, altele trec neobservate, dar important e că şi aşa, imperfecte, rămân purtătoare de întrebare. O întrebare ce persistă, în pofida sau poate chiar datorită alerteţei montării, însuşire deloc de nebăgat în seamă, obţinută şi datorită inspiratului recurs la o ilustraţie muzicală extrem de adecvată (Lacrimosa din Recviemul mozartian, Zborul cărăbuşului de Rimski –Korsakov, Lacul lebedelor de Ceaikovski, Dansul săbiilor de Haciaturian şi, în fine, celebrul Vals al lui Sostakovici). Care şi ea introduce Revizorul în categoria acelor spectacole populare, dar purtând mereu însemnele inteligenţei şi ale profesionalismului.
Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti-REVIZORUL de N.V.Gogol; Traducerea: Maşa Dinescu; Regia artistică, ilustraţia muzicală şi versiunea scenică: Felix Alexa; Scenografia: Andrada Chiriac; Lighting design: Chris Jaeger; Cu: Marius Manole, Mihai Constantin, Ana Ciontea, Ilinca Manolache, Irina Movilă, Claudiu Bleonţ, Marcelo S. Cobzariu, Eduard Adam, Axel Moustache, Istvan Teglas, Armand Calotă, Maria Buză,Ovidiu Cuncea, Răzvan Popa, Cosmin Dominte, Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu şi Mircea Albulescu (voce); Data reprezentaţiei: 25 octombrie 2013