Renumitul dirijor Lawrence Foster, o marcă de noblețe la Filarmonica George Enescu

Prin simpla apariție pe scena Ateneului Român, domoală, calmă, ajutată, cu urcare lentă la pupitru. Și nu numai, pentru că apoi, după aplauze, a apărut sunetul. Mi l-a amintit pe ilustrul Ionel Perlea acum aproape șase decenii, într-o stare și mai dificilă, cu o mână nefuncțională. Lawrence Foster a fost acum altceva, dar din aceeași clasă. A senectuții perfecte care zămislește artă adevărată.

Cu bonomie, fără agitație excesivă, cu o metrică impecabilă, cu mâini blănde care se unduiau ușor în mișcări de degete reținute dar expresive, mâini care izbucneau câteodată cu impulsivitate chiar tăioasă părând că se întind ca niște aripi peste întreaga orchestră, dominând-o. Foster farmecă instrumentiștii și auditoriul. Nu are nevoie să stea în picioare, să parcurgă pași violenți în stânga și în dreapta, Se spune că dirijorul trebuie să fie și actor. Așa este, dacă ne gândim la o întreagă pleiadă de zei ai baghetei. Nu le mai rostesc numele. Se cunosc. Însă ce reușește Lawrence Foster din minusculele sale mișcări, compensează mii de pași contorizați de pedometre moderne, vijelii stârnite de brațe fluturânde, contorsionări de torsuri, meșe capilare brunete, blonde sau albe aruncate semeț în aer.

Numai că în fundamentul evoluției sale la pupitru stă o trăire profundă rar exteriorizată, venită dintr-o cultură stilistică indestructibilă, pe care o transmite prin vrajă instrumentiștilor, coriștilor, soliștilor. Este un mag.

Pentru ultima săptămână din octombrie, Lawrence Foster a implicat Orchestra și Corul Filarmonicii bucureștene într-un program Adrian Pop – Felix Mendelssohn – Ludwig van Beethoven. Am asistat la seara de joi.

Se știe, dirijorul este un iubitor al muzicii românești, enesciene în special, pe care a interpretat-o deseori la București și în lume, a înregistrat-o pe disc în ediții de referință, simfonii, Rapsodiile române, „Vox Maris” etc., alături de magistrala integrală a operei „Oedipe”, realizată în studio cu concursul celor mai mari artiști mondiali ai epocii din jurul anului 1990.

În tălmăcirea rezervată lucrării „Triptic” de Adrian Pop, opus alcătuit din trei secvențe unitar conexate, Allegro selvaggio, Molto andante, Allegro molto vivo, Lawrence Foster a arătat simțire adâncă a spiritualității românești, a melosului popular, redând în tempi sugestivi coloristica neaoș figurată în scriitura compozitorului, imprimată programatic mișcărilor dansante de sorginte transilvăneană. Demersul lui Foster a dăruit autenticitate lecturii.

A urmat trecerea la literatura romantică prin „Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră, op. 64” de Mendelssohn avându-l ca solist pe Daniel Lozakovich, artist născut la Stockholm în 2001. Cu tușeu romantic de poetică viguroasă, dacă pot să afirm, pasional în agilitățile virtuoze demonstrativ expuse, artistul a alternat totuși finețea cu sonoritățile expresiv plămădite, în prima mișcare, Allegro molto appasionato. În cea de-a doua, Andante-Allegretto non troppo, expozeul dulce și duios al viorii a tins către imaterial, finalizând totul într-o transparență de pânză de păianjen ce putea depăși stilistica epocii. Rafinamentul și virtuozitatea au fost dominantele secvenței ultime, Allegro molto vivace. Orchestra a căpătat prin baghetă virtuți romantice și strunite însoțiri ale viorii soliste în clipele de dezlănțuire, o remarcă mergând și către concertmaestrul invitat, moldoveanul Dumitru Pocitari. Ca bis, Daniel Lozakovich a oferit o valabilă versiune a „Baladei op. 27, nr. 3” de Eugène Ysaÿe.

Pentru partea secundă, Lawrence Foster s-a întors la clasicism prin „Missa în Do major. Op. 86” de Beethoven, precursoare cu cca 15 ani a „Missei Solemnis”. O muzică înălțătoare, compusă din șase dintre secțiunile liturghiei catolice (Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Benedictus, Agnus Dei), în care corala Filarmonicii pregătită de Iosif Ion Prunner și-a dovedit din nou valoarea printr-o interpretare omogenă venită de la toate partidele, îmbogățită de nuanțe și sacralitate. Cu totul selectiv, punctez crescendo-ul impresionant din Kyrie, forța din Gloria, masivitatea sonoră din Credo, moliciunile catifelate ale rugii din Sanctus, finalul „... dona nobis pacem!” în pianissimo din Agnus Dei. Lectura a fost coincidentă cu intențiile direcționate de la pupitru, comunicate cu pioșenie, în subtilități și monumentalitate.

Un cvartet de lux a format partea solistică alcătuită din soprana germană Sarah Traubel, mezzosoprana Ramona Zaharia, tenorul Marius Vlad Budoiu și baritonul Mihai Damian, cel din urmă apărând pe scena Ateneului la numai patru zile după cucerirea glorioasă a Premiului I, Premiului publicului și Premiului Ministerului Culturii din Bulgaria la marele concurs Operalia – Plácido Domingo de la Sofia.

În congruență cu Corul și Orchestra Filarmonicii, cu bagheta maestrului Foster au ieșit în evidență plutirile înalte ale vocii sopranei, timbrul velurat al mezzosopranei, cântul înălțător, stilat al tenorului, glasul de bronz al baritonului.

O serată cu alese rezonanțe autografiate de Lawrence Foster și echipa sa.