Realeşii patriarhatului

Cu toate bucuriile şi feeriile alegerilor mi se face gust amar şi părul măciucă cînd citesc că acum o săptămînă au fost realeşi primarul care se crede în vestul sălbatic de la Băţanii Mari şi primarul care-şi terorizează copiii de la Sîngeorz-Băi. Exemplele, din păcate, pot continua.

Unde trăim, vai de mine? Chiar nu mai avem niciun Dumnezeu? Nu mai contează nimic?

Eu cred că contează. Problemele sunt structurale şi ţin de patriarhatul haotic în care trăim. Forţa care în ochiul public este echivalentă cu agresivitatea produce stimă şi respect. „Mare bărbat”, „bărbat adevărat”, „aşa tre' să fie un tată” şi alte asemenea inepţii ne sufocă de decenii. 

Îmi pot imagina destinul multor copii care se plîng unei rude sau unui vecin (dacă, fireşte, mai îndrăznesc să facă asemenea „răutăţi”). Ce de stereotipii le e dat să audă, Dumnezeule mare! „Respectă-ţi părinţii, copile!”, „Şi eu am răbdat destul”, „E totuşi tatăl tău” şi alte asemenea măgării influenţează definitiv şi irevocabil soarta unui omuleţ.

Lasă că nici măcar nu sunt stereotipii pro-familie. Sunt de fapt laşitatea celor din jur care nu vor să se implice nicicum, nici măcar cu un gînd în viaţa „altora”. Vai, discreţia tuturor nulităţilor! Asta şi mai abitir dacă e vorba de un „om puternic” sprijinit de putere, marele tabu al tuturor conservatorilor încuiaţi.

Nici mentalitatea nu te sprijină. Înainte de rudele-ţi convenţionale te pedepseşte mentalitatea desolidară. Agresorul e în topul societăţii, bărbat pînă la cer şi înapoi, de care te temi şi pe care încerci să şi-l iubeşti dacă mai e şi tatăl tău. 

Aici trăim, nu altundeva. În oraşele mai mari se mai izbesc valorile, cu chiu, cu vai se face loc şi pentru alţii, dar în multe dintre localităţile mici nu este loc de nimic în afara muşchilor descreieraţi.