Răzbunarea războaielor neterminate: Israel, Iranul și escaladarea conflictului din Orientul Mijlociu

Recentul război din Gaza a intrat în faza a doua în care distrugerea politică și militară a Hamas și eliberarea ostaticilor este obiectivul definitoriu, după distrugerea infrastructurii organizației atât terestră cunoscută cât și subterană ce putea fi atinsă. Iar această situație ridică din nou întrebarea perspectivei extinderii conflictului într-un război mai larg în Orientul Mijlociu. Chiar dacă actorii majori nu-și doresc un trend către război total, rămâne o probabilitate marginală pe această direcție în care Iranul cel puțin își angajează intermediarii proxy din regiune cu riscul de a pierde o calitate și un instrument major de influență, dar și de a se expune direct. Lecțiile învățate arată cât costă ideea amânării soluționării conflictelor, războaiele neterminate, înghețate sau menținute sub nivelul radarului și perpetuate sine die. Și cât de complicat este să ai în sistem un actor iresponsabil și interesat de haos, războaie și instabilitate globală, Rusia.

Foto Shutterstock

Războaiele lungi, eterne, neterminate și efectele lui 7 octombrie: Never again!

Premierul Bejamin Netanyahu, dar și ceilalți membri ai cabinetului de război, Ministrul Apărării și șeful IDF au subliniat, în noaptea de sâmbătă spre duminică, 28/29 octombrie, intrarea în faza a doua a războiului din Gaza, definit ca apărare și eliminarea amenințării constante, existențiale, pe care o reprezintă Hamas-ul și celelalte organizații militante înarmate din Fâșia Gaza și eliberarea ostaticilor răpiți de pe teritoriul israelian. După 7 octombrie, definirea soluției a fost nu atât răzbunare – deși sondajele de opinie arată că 65% dintre israelieni susțin această variantă a războiului – cât drept de apărare a propriilor cetățeni, ca urmare a incursiunii criminale a Hamas pe teritoriul israelian și uciderea la întâmplare a peste 1400 de civili, rănirea altor peste 2500, respctiv răpirea a peste 220 dintre aceștia.

Faptul că Benjamin Netanyahu a definit drept un Al Doilea Război de Independență al statului Israel actuala operațiune militară în Gaza nu este de mirare. Mai ales că, deși și-a asumat cumva răspunderea pentru eșecul prevenirii atacului - anunțând că, după război, toți cei vinovați vor plăti, inclusiv el însuși – premierul încă în funcție a generat un set de acțiuni de pasare a răspunderii către Armată, serviciile de informații și securitate, fapt care au fost aspru criticat de opoziție și de cetățeni.

Premierul Netanyahu a trebuit să-și retragă din postările publice în acest sens, în timp ce 80% dintre cetățeni consideră că trebuie să-și asume public responsabilitatea pentru neprevenirea atacului prin politicile sale în timp ce doar 8% i se alătură, iar 56% consideră că trebuie să-și prezinte demisia, în contextul în care sondajele de opinie prăbușesc încrederea în premier și în Likud la minime greu de anticipat.

Totuși, din suita de trei faze ale războiului din Gaza, ultima este decuplarea completă, crearea unei zone tampon și pasarea responsabilității pentru situația din Fâșie. Acest lucru arată că pe cât de costisitoare a fost acțiunea Hamas din 7 octombrie a legitimat pe deplin intervenția israeliană în Fâșia – ba liderii Hamas au invocat public faptul că în orice război de independență mor oameni și nu și-au pus problema numărului de morți palestinieni civili, vorbind, ei, din camerele de hotel de lux din Qatar, nu de sub bombele israeliene. Apoi aceste acțiuni au arătat cât de costisitoare sunt războaiele neterminate, războaiele eterne, cele care continuă neîntrerupt sub radar, dar în mod constant, nedefinit și inexorabil.

7 octombrie a împins conducerea israeliană pe punctul de a inversa o tendință ce părea avantajoasă și credibilă de soluție rampantă și acceptabilitate a realității de către Hamas, cea care presupunea finanțarea sau autorizarea finanțării unui nivel de viață acceptabil inclusiv prin ajutoare umanitare, livrare de apă și energie către Fâșie, peste 20.000 de palestinieni cu locuri de muncă stabile în Israel, stat în care intrau zilnic. Această realitate și presupunerea că Hamas a găsit un modus vivendi, este descurajată de tehnologia israeliană și de ziduri au dus la surpriza care împinge spre întoarcerea deplină a opțiunilor spre o decuplare și izolare deplină a Fâșiei Gaza și pasarea administrării regiunii către statele arabe, ONU și Autoritatea Palestiniană sau orice forță constructivă se decantează între palestinieni.

În orice caz, abordarea israeliană clară este Never Again - niciodată nu va mai permite repetarea lui 7 octombrie, mai întâi eradicând Hamas pentru o generație, apoi distrugând rădăcinile finanțării de către bugetul israelian a oricărei formule de ajutor, deturnat de organizațiile considerate teroriste în Gaza pentru armamente și operațiuni de ucidere a civililor israelieni. Pe de altă parte, se impune o soluție definitivă a celor două state, cu susținerea unui stat palestinian în Cisiordania, funcțional și coerent, care să poată coexista cu statul Israel într-o formulă simbiotică, acceptând situația de fapt și recunoscând existența acestui stat, ceea ce Hamas, Iranul și alte numeroase organizații militante refuză să facă după 75 de ani de la fondarea acestui stat.

Sacrificarea proxy ai Iranului: impact și semnificații

Primul obiectiv al Secretarului de stat Antony Blinken și al Președintelui american Joe Biden la Tel Aviv a fost evitarea escaladării conflictului din Orientul Mijlociu și a extinderii sale geografice și evitarea acțiunilor care să pună sub semnul întrebării Acordurile Abraham și negocierea cu Arabia Saudită – suspendată și nu respinsă sau exclusă după 7 octombrie. Nu știm dacă rezultatele tehnice ale negocierilor se vor aplica în teren – deși am văzut că ajutoarele umanitare au pătruns selectiv în Gaza, cetățenii cu dublă cetățenie nu au fost lăsați să iasă prin punctul de trecere cu Egiptul de la Rafah, în timp ce perspectiva soluției celor două state nu a fost admisă de către Netanyahu sau orice alt lider – dar știm despre cele mai drastice reguli de angajare în luptă pentru soldații israelieni în timpul operațiunii din Gaza, mai ales după definirea strictă a țintelor legitime și contextelor utilizării forței armate împotriva civililor necombatanți din Fâșie.

Prima formă de escaladare ar fi implicarea pe teren, în sprijinul Hamas, a tururor milițiilor palestiniene și organizațiilor pro-iraniene din regiune. Apelul Hamas și a liderilor săi stabiliți în Qatar cerea ieșirea la luptă, Iranul a amenințat cu represalii dacă Israelul intră în Gaza, dar, în fapt, nici un actor nu-și dorește să angajeze și să exacerbeze escaladarea confruntării. Sunt mai degrabă reacții rituale, nicidecum angajarea deplină a forțelor și asumarea unui asemenea pas.

De altfel este de înțeles: nici forțele palestiniene din Cisiordania nu-și doresc pași mari înapoi din Ierusalim și esplanada Moscheilor, chiar dacă au ritualicele răbufniri de violență de vineri, după slujbă; nici Hezbollahul libanez nu are timp de confruntări, având în vedere situația din Liban, chiar dacă autorizează schimbul ritualic de rachete și nu poate preveni infiltrarea unor miliții palestiniene din Sudul Libanului; nici Siria lui Assad nu își dorește confruntarea cu Israelul, chiar dacă unele miliții au tras sporadic în Înălțimile Golan; nici Iranul nu și-ar dori implicare directă conflict cu Statele Unite chiar dacă milițiile șiite pro-iraniene din Irak și Siria trag asupra bazelor americane, din nou în spațiul acțiunilor ritualice, pentru a marca momentul și a semnaliza evoluțiile de nemulțumire a acestor grupări, ca și a grupării Al Houthi, cu tiruri de rachete sporadice spre sudul Israelului, interceptate de către nave americane din regiune.

De altfel prezența celor două grupări de port-avioane americane în Estul Mediteranei și avertismentul implicării Statelor Unite dacă Hezbollahul va face pasul spre război sunt importante, ca și prezența pușcașilor marini americani ce pot extrage ambasade și cetățeni din regiune. Pe de altă parte, pierderea de către Iran a milițiilor și organizațiilor sale finanțare în Orientul Mijlociu, dincolo de Hamas, nu este în beneficiul său și ar expune orice confruntare pe linia directă de asumare și implicare directă a Teheranului, nemijlocit. Cum Arabia Saudită este mai tăcută și discretă ca de obicei în asemenea condiții, fiind și ea interesată de un acord cu Israelul, dar ținută de efectele atacului din Gaza, eventuala escaladare regională este foarte puțin probabilă.

Escaladarea posibilă, dar improbabilă: conectarea războaielor neterminate?

Și la nivel internațional, interesele sunt reduse pe această direcție a escaladării, mai mult, perspectiva întâlnirii Xi-Biden conține și punctul comun de abordare al evitării escaladării conflictului care ar duce la creșterea prețului petrolului, fapt ce ar afecta și mai puternic China, marii consumatori și economia globală, chiar dacă ar profita doar Rusiei lui Putin. De aici și revenirea în actualitate a tezei războaielor neterminate și conservate care răbufnesc respectiv se răzbună prin transformarea în conflagrații mult mai importante, o teorie care a revenit în atenție astăzi, după explozia de violență din Israel și Gaza.

Este vorba despre conflicte nedorite, venite în momente întotdeauna nepotrivite ale istoriei, amenințând să târască în război deplin și să genereze escaladarea majoră a confruntărilor cu actori care nu-și doresc acest lucru, dar sunt forțați să joace rolul geopolitic și să-și asume alinieri vechi, istorice și tradiționale. Mai mult, eventuala ațâțare a unui asemenea conflict se suprapune cu agresiunea militară rusă în Ucraina și instabilitatea din Caucaz și Balcanii de Vest și cu războaiele din Siria și Libia, care ar putea fi și ele toate aprinse virulent de unii jucători cu intenție sau întâmplare.

Or marea preocupare este atunci când unii actori iresponsabili se joacă cu focul lângă canistra de petrol a lumii și riscă să arunce în aer laolaltă conflicte majore răspândite pe spații largi ale lumii și să antreneze prin maxima complicație și influență reciprocă un al Treilea Război Mondial. Actorii majori ai lumii nu-și doresc acest curs, responsabilitatea globală merge spre domolirea și controlul conflictelor, dar perspectiva unor soluții durabile trebuie să fie pe masă, ca și deschiderea generală de calmare a spiritelor și evitare a catastrofei. Rămâne un singur actor major care-și dorește turbulențe, anarhie și război pentru a-și promova agenda revizionistă și revanșardă, a arăta că lumea nu e bine așezată în regulile în care trăiește astăzi și că trebuie să se țină cont obligatoriu de ea în orice afacere globală, pentru care dorește recunoașterea dreptului de veto universal: Rusia.