Putin Atomicul şi lumea fără reguli

Deosebirea esenţială dintre Adolf Hitler şi Vladimir Putin este că primul nu avea la îndemână arsenal nuclear. Întreaga paletă a reacţiilor lumii occidentale în faţa agresiunii statelor banditeşti Rusia şi Belarus asupra statului semi-suveran la acest moment, Ucraina, este consecinţa acestei situaţii de fapt.

Federaţia Rusă, membru permanent al Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, a aruncat la gunoi Charta ONU, deoarece, deşi este în mod evident stat-agresor, poate bloca prin propriul veto orice decizie a comunităţii internaţionale împotriva sa. Poate că blocajul din Consiliul de Securitate al ONU ar putea fi depăşit printr-o „coaliţie de voinţă” a statelor democratice unite împotriva statelor-agresoare, aşa cum s-a întâmplat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, însă arsenalul nuclear rusesc împiedică să fie pusă în discuţie „ipoteza inimaginabilă”, a confruntării nucleare. De aceea, Ucraina este singură şi o victimă aproape sigură. Acest lucru îl ştie bine şi Vladimir Putin. Acesta, mizând pe raţionalitatea şi mecanismele decizionale complicate din statele democratice, şi-a permis să declanşeze o largă operaţiune militară împotriva Ucrainei.

De ce au eşuat europenii să anticipeze mişcările lui Vladimir Putin, iar Administraţia Biden a ştiut încotro se îndreaptă lucrurile? Noi, europenii, prinşi în lanţul interdependenţelor economice cu Federaţia Rusă am operat cu ipoteza cea mai convenabilă, a unui Vladimir Putin raţional, care simţind că-l lovim la portofel va face un pas înapoi. Mare eroare! Dictatorii nu sunt interesaţi de bani, ei îşi urmăresc propriile obsesii. Iar bătrânului kaghebist Volodea Putin, conducând de peste două decenii Rusia, nu-i pasă de pierderile oligarhilor ori de sfaturile prudent-raţionale ale serviciilor de informaţii şi diplomaţilor. Având comanda armatei, Putin vrea să-şi rezolve o obsesie: să dea „o lecţie” Occidentului pedepsind Ucraina. Aflat la amurgul vieţii, Putin vrea să pedepsească Occidentul pentru că a câştigat Războiul Rece iar Uniunea Sovietică s-a destrămat. Nu e vorba de niciun calcul strategic în legătură cu Ucraina, ci de punerea în aplicare a propriei versiuni paranoice asupra lumii a unui dictator, care nu poate fi împiedicat de către acoliţii săi să distrugă vieţi şi ţări. Pare simplist, dar istoria secolului XX este plină de exemple ale victoriei paranoia în faţa raţiunii de stat.

În ipoteza cea mai probabilă, a înfrângerii militare rapide a Ucrainei, la Kiev va fi instalat un regim colaboraţionist. În Franţa pro-nazistă Hitler l-a instalat pe mareşalul Philippe Pétain. Acelaşi mod de operare pare a-l avea în vedere şi Putin, după „denazificarea” Ucrainei. Însă de aici apar problemele. Un astfel de regim instalat la Kiev nu va putea fi susţinut decât prin forţa trupelor de ocupaţie ruse, deoarece trauma agresiunii îi va face pe ucraineni să refuze să valideze printr-un vot democratic un guvern de ocupaţie. Va instala Putin în Ucraina arsenal militar nuclear pentru a sprijini pe termen lung un guvern promoscovit? Este posibil ca Putin să procedeze în acest fel, însă înarmarea nucleară a Ucrainei este şi drumul spre recâştigarea independenţei reale, deoarece nici chiar liderul de la Kremlin nu este veşnic, iar Kievul ar putea în viitor să obţină controlul asupra unui arsenal militar nuclear, după ce a renunţat la el pentru a-şi consolida independenţa.

Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei va genera cel puţin dezbateri, dacă nu şi decizii, asupra a două subiecte majore ale relaţiilor internaţionale.

Relaţia dintre Statele Unite şi China va suferi schimbări, deoarece ambele superputeri au interesul comun de a proceda astfel. Pentru Beijing agresiunea intempestivă a Rusiei contravine interesului său de a avea o lume paşnică şi predictibilă, care să-i permită dezvoltarea internă prin instrumentul comerţului internaţional. La Washington cred că se conştientizează faptul că nu poate fi purtată o competiţie simultană atât cu Rusia cât şi cu China, astfel încât ar putea fi aşteptate noi deschideri spectaculoase în relaţia sino-americană, aşa cum s-a întâmplat acum o jumătate de secol, prin misiunile secrete ale lui Henry Kissinger în Oraşul Interzis.

Uniunea Europeană va trebui să-şi reducă în mod substanţial dependenţa economică faţă de Federaţia Rusă, iar alternativa energiei electrice din centrale nucleare va trebui reconsiderată, nu doar din raţiuni de protecţie a mediului, ci de securitate. Pe un plan mai larg, Conferinţa pentru Viitorul Europei ar trebui revitalizată şi integrarea europeană adâncită, încă din acest an. Urmează alegeri în Ungaria şi Franţa. La Budapesta revizionismul a fost pus în surdină din raţiuni tactice. Aşteptăm rezultatul unor alegeri libere şi corecte. La Paris, în pofida multiplelor crize de imagine, Emmanuel Macron, pare a fi singurul în măsură să conserve grandoarea internaţională a Franţei.

În sfârşit, agresiunea asupra Ucrainei şi criza nesoluţionată a acesteia va mări interesul Occidentului pentru a avea o Românie stabilă, fără excese suveraniste şi experimente naţionaliste. „Îndiguirea politică” cu instrumente democratice a Alianţei pentru Unirea Românilor (AUR) dobândeşte noi mize, iar pentru anul electoral 2024 sunt de aşteptat repoziţionări politice de amploare. Preşedinte al României nu va putea deveni un personaj cu poziţii ambigue faţă de Moscova!