Puncte pe i

Am fost duminică, 28 aprilie, la dezbaterea găzduită de Librăria Humanitas Cişmigiu cu tema: „De ce iubim Festivalul Enescu?”. Însă câteva dintre lucrurile pe care le-am ascultat acolo nu erau deloc răspunsuri la întrebarea „De ce iubim Festivalul Enescu?”, ci aruncau şi nişte umbre asupra acestui eveniment. Ceea ce mi s-a părut nedrept faţă de festival în sine şi faţă de noi toţi cei care iubim Festivalul Enescu.

Despre bani

S-a discutat despre finanţarea festivalului, din surse bugetare/particulare, dându-se exemplul Statelor Unite ale Americii care nu finanţează cultura, sau chiar exemplul lui Margaret Thatcher care a oprit finanţarea Teatrului Globe. În ideea că spre aşa ceva ne îndreptăm şi în România şi ar fi o situaţie normală. 1.Nicăieri în Europa, cultura nu este finanţată exclusiv din surse private. 2.Da, în America aşa se întâmplă – cultura trăieşte mai ales din finanţări private, dar acolo se dezvoltă, totuşi, (încă) prima economie a lumii. Aşa că, da, acolo poate fi posibil. În România, un festival de calibrul (şi implicit cu costurile) Festivalului Enescu este practic imposibil de finanţat privat: pentru că realitatea economică a României este alta decât a Americii sau a statelor din vestul Europei, pentru că un preţ al biletelor care să reflecte real costurile nu s-ar mai vinde, pentru că în România doar o pătură destul de subţire a populaţiei înţelege de fapt despre ce este vorba în acest Festival Enescu.

În cele din urmă, însă, statul ne reprezintă pe noi pe toţi. Este deci rolul statului, în această situaţie, să decidă dacă este de interes public să aibă un festival de ţinuta Festivalului Enescu. Ceea ce nu înseamnă că firmele din România nu ar putea contribui, mai consistent, la finanţarea acestui festival  - un bun naţional al României.

Şi aici ajungem la: ce înseamnă de fapt Festivalul Enescu?

S-a spus că este reprezentativ, că fiind finanţat din fonduri publice trebuie să fie mai generalist, că reprezintă un soi de istorie a României. Însă nimeni nu a vorbit despre ce este cu adevărat Festivalul Enescu în anul 2013. Şi asta, cred, pentru că nu sunt prea mulţi cei care ştiu să aprecieze selecţia absolut extraordinară propusă de organizatorii festivalului pentru această ediţie.

Da, fără îndoială, Festivalul Enescu este deja un brand de ţară pentru România, cel mai important eveniment muzical (poate chiar cultural) pe care l-a realizat această ţară şi, important de subliniat, unul dintre cele mai importante festivaluri de muzică clasică la nivel european, dacă nu şi mondial. Este unica şansă pentru români să asculte live cele mai mari nume ale prezentului, în ceea ce priveşte interpretarea şi o şansă nesperată pentru străini de a avea atâtea nume mari strânse într-un singur loc, accesibile contra unui bilet de aproximativ 15 euro pe seară (eu nu am văzut concerte de asemenea calibru la care biletele să nu fie minim 40 euro în străinătate).

Este lucrul bun despre care ştiu mulţi apropo de România, unul dintre (foarte) puţinele care contrabalansează renumele prost al românilor în Europa. Este vorba despre muzica clasică, limbaj universal, garant al calităţii nepieritoare. Este o şansă de turism cultural, este o şansă de a ne stabili reperele adevărate, cele înalte, din piaţa mare mondială, este o şansă de a demonstra că în România marile lucruri, cu adevărat importante, au loc.

Eram obişnuiţi ca în România să vină mai ales acei artişti care într-un fel „expiraseră” – la final de carieră, în lipsă de alte contracte, etc. Festivalul Enescu prezintă însă creme de la creme a prezentului – acei artişti promovaţi în momentul de faţă la nivel global, acei artişti care ridică săli în picioare şi la Londra, şi la Paris şi la New York. Şi, să nu ne ascundem după deget: calitatea unui festival constă mai ales în calitatea interpreţilor pe care îi propune – cu atât mai buni şi mai cunoscuţi, cu atât mai scumpi. În cultură, în cultura mare internaţională, nu merge şi autohtonul „Las’ că merge şi aşa, lasă că-l păcălesc eu”: nu, cât dai, atâta face. Iar tarifele marilor artişti nu se prea negociază. Însă numai ei pot să creeze momente pe care altfel, pur şi simplu, nu le-ai putea trăi.

Sală de concert/versus digital

S-a ridicat şi problema transmisiunilor concertelor pe internet, în spaţii publice, la radio, tv, în sensul că unii artişti nu sunt de acord cu ea. Iar participanţii la dezbatere au fost întrebaţi dacă aceşti artişti au dreptate sau nu. Şi a reieşit că au dreptate. Da, aş adăuga eu, dacă am fi în urmă cu 30 ani, dacă am alege între a asculta Barenboim live sau pe CD sau la radio, dacă am avea mereu în România artişti de talia lui (un exemplu, numele artistului este ales subiectiv). Altfel, într-un timp când există coruri alcătuite din oameni care se întâlnesc doar pe internet, când muzica se ascultă pe internet, când tinerii de astăzi sunt mai mult pe internet (nici la TV sau la radio, măcar, spectatori), când în România avem calitatea muzicală pe care o cunoaştem cu toţii (adică destul de joasă, cu mici excepţii), aceasta este doar o discuţie despre sexul îngerilor, când Constantinopolul era cucerit de turci. Şi de asemenea, îndemn din nou să nu ne ascundem după deget: dacă radioul public nu ar fi înregistrat toate ediţiile Festivalului Enescu (şi editat pe CD-uri, apropo, în toamnă trebuie să apară un nou set), nu am mai fi putut să vorbim despre legendarul dublu concert de Bach cu Menuhin şi Oistrah din 1958. Dacă nu ar fi exista CD-urile, nu am avea nicio mărturie a artei unui interpret după stingerea lui din viaţă sau din momentul când încetează să concerteze. Şi dacă nu ar fi înregistrările, cum credeţi că am avea acces în România, în mod constant, la calitatea adevărată artistică, despre care scriu în articolele postate pe acest blog?

Aşa că da, e important între ce şi ce alegem. Însă, evident, nu putem trece peste dorinţa artistului, care este suverană.

Festivalul Enescu al tuturor

S-a discutat şi în ce măsură este asimilat brandul Festivalul Enescu de proprii noştri concetăţeni şi ce se poate face pentru asta. Eu aş adăuga că s-a făcut deja tot ce era posibil pentru organizatori, ca acest lucru să se întâmple. Însă într-o ţară în care şcoala se face cum se face (că doar avem promovare de 50% pe bune la bacalaureat), în care cultura este finanţată cum este, constatăm că grosul populaţiei nici nu înţelege despre ce este vorba în Festivalul Enescu. Şi în lipsa educaţiei, nici nu are cum să înţeleagă. Altfel, pentru acea pătură subţire din Bucureşti care are educaţia de a înţelege ceva din Festivalul Enescu, agenda este făcută: în septembrie se merge la Festival.

Însă de educaţia muzicală a României, cred că sunteţi de acord, nu se poate ocupa tot Festivalul Enescu. Aici cred că este rolul nostru al tuturor, de a schimba lucrurile: să le oferim copiilor noştri ceva ce ştim că este bun, chiar dacă noi nu am avut acces la el. Să le dăm la şcoală ceea ce părinţii nu le pot oferi. Vă citez un băieţel de 10 ani din Timişoara, în şcoala căruia se desfăşoară proiectul Radio România Muzical Ascultă 5 minute de muzică clasică: „Acasă nu prea am ocazia să ascult muzică clasică, pentru că părinţilor mei le plac hip hop şi manelele. Însă eu am descoperit muzica clasică la şcoală şi o voi asculta şi în continuare, pentru că-mi place mai mult”.

…Şi câteva recomandări de audiţie. Toate la Radio România Muzical

29 aprilie – 9 mai, ora 19. Concertele Filarmonicii George Enescu. 9 concerte înregistrate între mai 2012 şi aprilie 2013, o ocazie unică, pentru că orchestra nu a dat drept de difuzare decât pentru o singură transmisie.

29 aprilie-3 mai, ora 17.30. Proiectul de Paşti al Uniunii Europene de Radio. Concerte pascale cu mari ansambluri, printre care, de exemplu, Concertgebouw din Amsterdam

4-7 mai, ora 13.10. Concertele Radio România Muzical. Printre ele, Zilele Lipatti cu Nikolai Lugansky (decembrie 2012), Festivalul Celibidache 2012.

6-10 mai, ora 17.30. CD-uri în premieră: Olafur Arnalds - For now I am winter, violonistul Daniel Hope - Spheres (6 mai), pianista Maria Joao Pires - Sonate de Schubert (7 mai), chitaristul Milos Karadaglic - Latino Gold (8 mai), soprana Aleksandra Kurzak - Bel raggio (9 mai) şi violonistul Giuliano Carmignola - Vivaldi con moto (10 mai).

Audiţia albumului lui Olafur Arnalds, despre care am mai scris pe acest blog, este însoţită şi de un interviu cu protagonistul.

Toate discurile de la CD-uri în premieră sunt incluse în campania Votează discul de muzică clasică al anului 2013 – adică acolo unde puteţi vota şi reasculta aceste discuri on line, toate, discuri de primă mână ale prezentului. Vă recomand cu căldură să nu rataţi albumele zilei de 6 mai – pentru că veţi asculta cum sună muzica totală a prezentului. Sau dacă rataţi, dar vreţi să faceţi o investiţie bună, căutaţi aceste discuri în magazinele de specialitate, pe www.getmusic.ro sau www.itunes.com