Propagandă şi tăcere

Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul dictator comunist român, a murit demult, acum aproape 49 de ani, în patul său, în urma unui cancer galopant.

Deşi se pare că semnele bolii sale s-au manifestat chiar în cursul zilelor Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varşovia din ianuarie 1965, puţinii posesori de televizoare din acea vreme ori spectatorii jurnalelor de actualităţi produse de Studioul „Sahia“ l-au putut vedea pe fostul lider comunist coborând fără probleme, agil, în formă, din trenul ce îl readucea în ţară, pe peronul gării Băneasa. Diagnosticat la 2 martie, cu ceva mai puţin de 3 săptămâni înaintea decesului survenit la 19 martie, ţinut ‒ spun unii ‒ secret chiar şi faţă de fiicele sale, cancerul nu i-a mai îngăduit lui Dej decât puţine şi scurte apariţii în public. Pe 5 martie, Dej s-a adresat pentru ultima oară telespectatorilor, iar trei zile mai târziu şi-a votat deputatul. Românii au aflat că liderul suprem al PMR e bolnav doar pe 18 martie, cu o zi înainte de deznodământ.

Succesiunea aceasta rapidă de fapte a favorizat tot felul de supoziţii printre care cea mai în vogă a fost şi continuă să rămână cea în conformitate cu care Dej ar fi fost victima sovieticilor deranjaţi de tot mai desele lui manifestări de independenţă. Cum aceste gesturi au fost însoţite de o oarecare îmbunătăţire a nivelului de trai, de ceva mai multă libertate, fie ea şi numai simulată, controlată şi intens supravegheată, Dej a fost ceea ce s-ar putea chema un „mort simpatic“ sau „simpatizat“, mentalul colectiv părând să-i facă uitate, atunci, în martie 1965 dar şi mai încolo, nenumăratele nelegiuiri.

Din vara lui 2013, de când IICCMER a început să livreze cu ţârâita numele unor torţionari comunişti, comandanţi de lagăre ori de penitenciare, de când trecutul, prezentul şi cvasi-imposibilitatea de a-i pedepsi aşa cum se cuvine fac obiectul dezbaterilor televizate, numele lui Dej a fost surprinzător de rar pronunţat. Deşi toţi aceşti torţionari au cunoscut apogeul în timpul lui Gheorghiu-Dej. Parcă uitându-se că bestii umane precum Vişinescu, Ficior, de-acum răposatul Iuliu Sebestyen sau Cormoş au fost inventate, stimulate, stipendiate de un sistem politic importat cu de-a sila în al cărui vârf s-a aflat, într-o formă sau alta, de şef de partid, de guvern sau de Stat, până în martie 1965, azi aproape uitatul Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Cu totul alta este situaţia succesorului său, Nicolae Ceauşescu. Acesta continuă să însoţească imaginarul românesc. Să îl însoţească şi să îl obsedeze. Aniversarea zilei de naştere a lui Ceauşescu sau comemorarea morţii lui prilejuiesc ceremonii semi-publice comico-groteşti sau dezbateri televizate leşioase conduse de moderatori inerţi, prost informaţi, incapabili de atitudine. Aşa s-a întâmplat cu câteva săptămâni în urmă când, profitând de lipsa de reacţie a jurnalistului Marian Voicu, ginerele fostului dictator, Mircea Oprean, şi-a elogiat patetic şi nevrotic socrul pe programul 1 al postului public de televiziune.

Ceauşescu se vinde bine nu doar la aniversări şi comemorări, ci şi în weekenduri. În lipsă de altceva mai bun, o televiziune comercială pe nume România TV îi tot spală şi lustruieşte cadavrul, îi umanizează memoria, încearcă să facă din el, din Zoe şi Nicu Ceauşescu, mai puţin din Elena, morţi cel puţin la fel de simpatici, fals-simpatici precum Gheorghiu-Dej. Cum martorii direcţi, nemijlociţi au cam dispărut, masa bogată în evocări năzdrăvane şi minciuni pioase e asigurată de personaje secundare care, invitate de glasul mieros al lui Ioan Korpoş, deapănă poveşti şi amintiri din auzite, precum babele în faţa porţii ori pensionarele de la APACA, incapabile să se despartă fără o bârfă consistentă, după o plină de miez şedinţă de scară.

Fireşte, personajul nu a fost întotdeauana diavolul a cărui dispariţie a fost anunţată şi sărbătorită deloc creştineşte în 25 decembrie 1989. Ceauşescu şi ceauşismul au însemnat fenomene complexe cu rădăcini nu doar în marxism-leninism, comunism, stalinism, dejism, ori în în momentele mai puţin senine şi glorioase, dar şi mai greu sau mai incomod de explicat ale istoriei românilor. Ceauşescu şi ceauşismul le-au adus românilor multă nefericire, însă cei 24 de ani foşti „lumină“ sunt departe de a fi fost egali în nenorociri. La 24 de ani de când a fost executat „Antichristul“, aşa cum îl numea pe 25 decembrie 1989 crainicul postului de radio Bucureşti pe cel despre ale cărui fapte „eroice“ ne citise cu avânt şi voce bine impostată ştiri false până cu câteva zile în urmă, a venit, cred, momentul ca despre Ceauşescu şi faptele sale să se pronunţe în cunoştinţă de cauză nu „cronicarii şi rapsozii“, ci istoricii şi politologii.

Unii dintre ei au şi făcut-o. Nu întotdeauna sobru, nu mereu riguros, nu necondiţionat în spiritul adevărului ştiinţific. Un profesionist cu retard al hagiografiei comuniste pe nume Larry Watts, de provenienţă americană, format la şcoala naţional-comunismului istoric al lui Ilie Ceauşescu, al lui Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, şcoală absolvită cu succes şi de colonelul Mircea Dogaru veşnic prezent la pomeni ca cele amintite mai sus, scrie tomuri masive în care supralicitează vitejiile politicii externe româneşti, multe dintre ele cu substrat real, din anii ’60-’70 ai secolului trecut. Dl. Watts vede în ele cauzele izolării României din deceniul următor. O izolare dorită şi comandată de liderii sovietici, pregătită în detaliu în laboratoarele de dezinformare ale KGB-lui şi al cărei succes a fost făcut posibil de agentul acestuia, Ion Mihai Pacepa, de cartea „Orizonturi roşii“ şi de difuzarea ei pe undele „Europei libere“.

E, poate, dreptul d-lui Larry Watts să scrie ce, cât şi cum doreşte. Editura RAO îi creditează scrierile şi îşi asumă riscurile costurilor financiare ale publicării. Din câte se pare, cărţile apologetului lui Ceauşescu se vând destul de bine. Cine le cumpără, cine le dă crezare o face pe bani şi pe riscuri proprii.

Cu totul altfel stau însă lucrurile în cazul Televiziunii publice care, la rându-i, a investit masiv pentru a produce de câţiva ani încoace mai multe episoade ale unui documentar înspirat din cărţile d-lui Watts. Documentar în care spusele discipolului fratelui lui Nicolae Ceauşescu sunt întărite de istorici cu formaţie profesională asemănătoare, agreaţii de odinioară ai regimului comunist, precum profesorul Ion Scurtu, care în perioada în care a fost directorul Arhivelor Statutului a ferecat nu tocmai dezinteresat porţile acestora. Sau de foşti ofiţeri de securitate deveniţi istorici, aşa cum e cazul d-lui Cristian Troncotă.

Aflu că în urmă cu câteva zile, directorul general interimar al SRTV, dl. Stelian Tănase, a întrerupt proiecţia unui episod al „Moştenirii clandestine“ la 8 minute după începerea difuzării acestuia pe canalul TVR Internaţional. Gestul d-lui Tănase a fost calificat dur de unele organe de presă. S-a vorbit despre cenzură în TVR.

Mă tem că Stelian Tănase a acţionat pripit şi inadecvat. Era mai corect ca găluşca să fie înghiţită în totalitate, ca filmul să treacă în întregime, iar, mai apoi, dl. Tănase să apară pe post, să facă uz de competenţele sale de istoric al comunismului, să solicite expertiza altor specialişti în domeniu, să demonteze posibilele aberaţii din film, să se distanţeze de conţinutul peliculei, dar şi să îşi recunoască vinile. Să precizeze că nu e în scopul şi în intenţiile TVR să alimenteze nostalgiile ceauşiste, oricum în supradoză. La urma urmei, Stelian Tănase se afla deja în fruntea SRTV atunci când episodul cu pricina a fost transmis iniţial pe TVR 1 ca şi atunci când s-a decis ca el să fie redifuzat pe TVR Internaţional. Obligaţia directorului general interimar, a directorilor şi directoraşilor din TVR era să ştie dinainte ce conţine filmul şi să-şi asume responsabilitatea nedifuzării sale, blindaţi cu serioase argumente. Ba chiar să aibă grijă să nu se cheltuiască puţinii bani ai Televiziunii publice pentru un film îndatorat, fie şi involuntar, propagandei ceauşiste.

Dl. Tănase a reacţionat sub imperiul nervilor, haotic şi neprofesionist. Neprofesionist se manifestă şi acum. Directorul interimar preferă să tacă. În cazul de faţă, o face încă şi mai nejustificat şi încă şi în mai defavoarea sa decât în alte dăţi.