Profesorul Cristian Socol a descoperit „perpetuum mobile“ în economie: creşterea economică bazată pe salarizare. Uraaa!
0Nu sunt economist. La fel cu 90% dintre cetăţenii acestei ţări. Totuşi, trebuie să înţelegem şi noi, cei cu alte profesii, ce se întâmplă cu economia ţării noastre, încotro ne îndreptăm. Am citit cu interes articolul profesorului Cristian Socol, „7 argumente pentru care #wageledgrowth trebuie să continue“. Mi-a ridicat multe întrebări la care încă nu am răspuns. Poate le găsesc de la cei care citesc acest articol, inclusiv de la profesorul Socol.
Ce susţine profesorul Socol (aici)
„România nu trebuie să rămână o economie low cost în ceea ce priveşte forţa de muncă. România trebuie să iasă din cercul vicios al salariilor mici prin implementarea în continuare a strategiei #wageledgrowth. Salariul minim trebuie să asigure un nivel de trai decent.“
Obiectivele ar fi reducerea numărului cetăţenilor români care trăiesc sub pragul de sărăcie, reducerea deficitului de forţă de muncă prin stoparea emigrării, reducerea inegalităţilor de venituri, creşterea numărului de angajări. De acord până aici. Ce n-am înţeles: în ce condiţii se poate realiza această dorinţă? În orice fel de condiţii? Depinde doar de voinţa guvernanţilor?
Ce a fost mai întâi, PIB-ul sau salariile?
Izvorul veniturilor unei ţări constă în ce produce, măsurat în PIB (Produsul Intern Brut) şi în randamentul cu care produce. Altă sursă nu există. Şi dacă PIB/locuitor este de 4 ori mai mare în Germania, iar la productivitate suntem pe penultimul loc în UE, de unde pretenţia să ai salarii în România apropiate de cele din Germania?
Eu credeam că mărirea veniturilor urmează creşterea PIB-ului şi a productivităţii. Nu invers, că ar însemna să pui carul înainte boilor! Dacă nu am dreptate, aştept contraargumente.
Este adevărat, profesorul Socol propune: „Începând cu 2019 strategia #wageledgrowth trebuie combinată cu strategia #investmentledgrowth, adică un Big Push Investiţional din toate sursele de finanţare posibile: buget, fonduri europene, Investiţii străine directe, împrumuturi şi Parteneriat Public Privat“. Problema este: mai apucăm Big Push Investiţional? Sau facem ca în 2010 când a trebuit să tăiem salariile cu 25%. Nimeni nu a prezentat o alternativă la tăierea de salarii din 2010. Iar o criză economică internaţională, similară celei din 2008-2009 poate apărea oricând. Ba chiar sunt semnale în acest sens, venite de la economia americană!
Creşterea economică bazată pe salarii (wage led growth)
Asta susţine profesorul Socol că este soluţia economiei României acum. Cu alte cuvinte, mărim salariile, creşte economia, din această creştere mărim iarăşi salariile, şi tot aşa. Un adevărat „perpetuum mobile“ în economie. Ce bine ar fi! Ar fi reţeta fericirii, aplicabilă în orice altă ţară!
Ce nu înţeleg. Rolul inflaţiei unde este menţionat? Sau nu contează? Cum preţurile se stabilesc în piaţa liberă, funcţie de cerere şi ofertă, nimic nu împiedica negustorii să crească preţurile pe măsură ce cresc salariile. Şi atunci, ce se întâmplă cu puterea de cumpărare generată de salarii? Creşte, sau rămâne constantă, sau chiar scade? Că nu mai suntem în comunism, în care statul dictează salarii, preţuri, deci putere de cumpărare.
De unde se plătesc salariile majorate?
A apărut o întreagă frenezie legată de salariul minim, care ar urma să crească de la 1 noiembrie. Un salariu minim general crescut la 2080 lei, cu diferenţiere pentru cei cu studii superioare şi cei cu vechime de peşte 15 ani, unde salariul minim va ajunge la 2350 lei lunar. Foarte bine, ar spune beneficiarii. Dar de unde bani?
Situaţia bugetarilor. Bugetul de stat funcţionează pe un deficit, la septembrie 2018, de 14 miliarde lei. România se împrumută cu miliarde de euro, dar costurile împrumuturilor au început să crească, pe măsură ce creditorii interni şi externi îşi dau seama spre ce groapă economică se îndreaptă România. Nivelul colectării la bugetul de stat este extrem de redus, 25-30% din PIB, în timp ce media europeană este de 40% sau chiar mai mult. Ideea că o parte din măririle de salarii se întorc la buget este prea simplă. Adică, plăteşti salarii în sumă de N, şi se întorc la buget 15%N. Care e avantajul? Că situaţia este cu mult mai dramatică decât îşi imaginează dl Socol stă mărturie scrisoarea trimisă de ministrul de Finanţe, Teodorovici, la CE, prin care promite că salariile bugetare vor îngheţa la nivelul decembrie 2019, că vor fi concediaţi o parte dintre bugetari şi multe altele, şi toate astea pentru a nu ieşi din ţinta de deficit bugetar impusă de tratatele europene pe care le-a semnat şi România. Şi încă scrisoarea nu spune tot adevărul. Cine are dreptate? Ministrul care zice că nu mai are bani, sau dl Socol care vrea mărirea salariilor în continuare?
Situaţia în mediul privat. Aici salariile se stabilesc în funcţie de cerere şi ofertă, nu cum dictează guvernul. Chiar şi prin impunerea unor salarii minime. Ideea guvernanţilor este ca antreprenorii să mai renunţe la profituri şi să crească salariile angajaţilor. Cam simplistă ideea. Situaţia e mult mai complexă atunci când conduci o firmă. Câţi dintre actualii teoreticieni aflaţi la cârma ţării au condus o firmă? Măcar una mică! După cum judecă, mai niciunul!
Ce reacţie vor avea antreprenorii? Vor reduce din personal, după cum au şi anunţat. Vor trece o parte dintre salariaţi la munca la negru sau gri, posibilităţile de control ale statului sunt prea reduse pentru a combate fenomenul. În ultimă instanţă, îşi vor muta afacerile în alte ţări. Aşa a păţit şi Suedia, cu ani în urmă. Sindicatele şantajau patronatele cu greve, pentru a obţine salarii cât mai mari, până când acestea au spus stop. Plecăm în alte ţări. Şi grevele au încetat. Aceasta este încă o consecinţă a globalizării. România este departe de conformarea voluntară în plata taxelor şi impozitelor, şi nici nu va ajunge acolo prea curând. Pentru că contribuabilii nu au convingerea că statul face ce trebuie cu banii lor.
În concluzie
Lucrurile par simple dacă analizezi situaţia economică din nori, de la înălţimea catedrelor universitare. Ele devin mult mai complicate când te confrunţi cu viaţa reală, diferită de impresiile culese din auzite sau citite. Viaţa bate imaginea idilică a dlui Socol.