Zilele când moartea a coborât din cer. Povestea cumplită a unui atac fără precedent în istoria umanității
0În decurs de trei zile, între 6 și 9 august 1945, aproape 300.000 de oameni, majoritatea civili, și-au pierdut viața în urma unui atac fără precedent în istoria omenirii. În zorii unei noi ere, cele două explozii au zguduit nu doar pământul Japoniei, ci și conștiința întregii umanități.
Pe 6 august 1945, la ora 7.00 dimineața, cerul era senin deasupra Pacificului. Bombardierul american Enola Gay, model B-29, pilotat de Paul Tibbets, mai avea doar un sfert de oră până să ajungă deasupra Japoniei. Alte trei avioane B-29 au zburat în față în scop de recunoaștere meteorologică. La ora 7.15, Enola Gay se înalță la o altitudine de atac de 9.450 de metri. La ora 8.00, Tibbets zărește Hiroshima, un important oraș industrial, cu o importantă infrastructură militară niponă. Prin telefon i se comunică că și-a atins ținta. În jurul orei 8 şi 12 minute, Tibbets i-a cedat controlul aeronavei lui Ferebee, un ofițer însărcinat cu lansarea de proiectile. Ferebee a țintit Podul Aioi, o deschidere distinctă în formă de T peste râul Ota. Tibbets a ordonat echipajului său să își pună ochelarii de protecție, iar la 8.15 dimineața, Enola Gay l-a lansat pe „Little Boy“, o bombă cum nu mai văzuse nimeni vreodată. Era o armă nucleară care folosea uraniu-235 puternic îmbogățit și cântărea aproximativ 4.170 de kilograme. Avea puterea a 15 kilotone de TNT.
După ce bomba a fost lansată, Tibbets a întors rapid Enola Gay într-o curbă bruscă pentru a nu intra în raza exploziei. În doar 45 de secunde s-a declanșat iadul. Bomba care a explodat deasupra orașului a luat 70.000 de vieți în doar zece secunde. Alţi 30.000 de oameni aveau să moară zilele următoare sub dărâmături sau suprainfectați din cauza arsurilor. Pe 9 august, o bombă asemănătoare a adus moartea şi la Nagasaki. Lansarea celor două bombe a șocat lumea. Impactul lor devastator i-a cutremurat până și pe cei mai indiferenți. Nimeni nu mai văzuse vreodată în istorie o armă capabilă să producă atâta moarte, distrugere și suferință în doar câteva secunde. Până astăzi, lansarea bombelor atomice asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki a rămas un subiect sensibil, controversat, fiind contestată atât necesitatea, cât și moralitatea acestui atac.
Imperiul Soarelui Răsare în goană după putere și resurse
Bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki au fost doar concluzia dramatică a unui conflict extrem de sângeros care răvășise zona Pacificului timp de patru ani și care lăsase două națiuni sleite de puteri. Totul a pornit cu 15 ani mai devreme. La începutul anilor ’30, împăratul japonez Hirohito, cel care continua politicile epocii Meiji, de industrializare și modernizare a teritoriilor nipone, a făcut pasul următor. Țara Soarelui Răsare se înarma și se pregătea să devină un mare imperiu asiatic.
Pentru împărat, dar mai ales pentru anturajul său guvernamental, războiul de cucerire devenise o necesitate. Industria japoneză consuma cantități impresionante de resurse care nu mai puteau fi asigurate din ceea ce ofereau insulele nipone. În plus, produsele de import deveneau o povară financiară tot mai mare. Așa că, în anul 1931, fără a declara război, Japonia a invadat provincia chineză Manciuria, bogată în cărbune și fier, dar și cu o rețea de cale ferată bine pusă la punct. Până în 1937, Japonia controla Manciuria și era pregătită să se extindă mai adânc în China, cucerind Nanjing – pe atunci capitala țării – la mijlocul lunii decembrie. Armata populară chineză a opus rezistență și, în 1941, războiul a ajuns în impas. Chiar și așa, Japonia ocupase o mare parte din nordul, centrul și coasta Chinei.
Aderarea Japoniei la Pactul Tripartit (alături de Germania nazistă și Italia fascisctă), expansiunea și mai ales atrocitățile comise de niponi pe teritoriul Chinei au dus la condamnarea politicii japoneze de către marile puteri vestice. Niponii nu se mulțumeau însă doar cu China. Nevoia de resurse era mare, iar succesele inițiale i-au încurajat și mai mult. Încă din 1935, strategii militari japonezi ajunseseră la concluzia că Indiile Orientale Olandeze erau, datorită rezervelor lor abundente de petrol, extrem de importante pentru expansiunea ulterioară a Imperiului Japonez. Până în 1940, japonezii au inclus și Indochina, Malaya și Filipinele în planurile lor. Drept răspuns, într-un efort de a descuraja militarismul japonez, puterile occidentale, inclusiv Australia, SUA, Marea Britanie, au aplicat embargoul asupra Japoniei. Mai precis, au încetat să le mai vândă petrol, minereu de fier și oțel. În Țara Soarelui Răsare acest embargo a fost perceput, mai ales de guvern și de naționaliști, drept o agresiune și o subminare a economiei japoneze – în condițiile în care petrolul importat reprezenta aproximativ 80% din consumul intern, fără de care economia Japoniei s-ar fi oprit complet.
În mai 1941, Cartierul General Imperial Japonez a început deja planurile de război cu puterile occidentale. Niponii au investit sume uriașe în Marina Imperială Japoneză, inclusiv în componentele aeriene atașate. Obiectivul inițial a fost de a acapara resurse din Indiile Orientale Olandeze și Malaya, pentru a atenua efectele embargoului Aliaților, urmând ca mai apoi să fie cucerite Filipinele, Insula Wake și Guam. Japonia plănuise inițial un război limitat, în care ar fi preluat obiective-cheie și apoi ar fi stabilit un perimetru defensiv pentru a absorbi și învinge contraatacurile Aliaților. Factorii de decizie japonezi credeau că o astfel de situație militară ar duce la o pace negociată care ar păstra câștigurile teritoriale japoneze.
Japonia trage lozul necâștigător
Japonia mărșăluia triumfătoare în Asia de Est. A supus Thailanda și a cucerit o parte a insulelor din Pacific. Părea că planul realizat de niponi va da roade. Totul s-a schimbat însă după ce Japonia a ocupat Indochina franceză în 1941. Americanii s-au simțit amenințați. Erau conștiență că o uriașă armată japoneză bântuie Pacificul și exista teama unei invazii continentale. Așa că Statele Unite ale Americii au ripostat prin înghețarea tuturor activelor japoneze din state, împiedicând Japonia să cumpere petrol. După ce a pierdut 94% din rezerva de petrol și nedorind să se supună cerințelor SUA, Japonia a plănuit să ia petrolul necesar prin forță. Așadar, comandamentul japonez sau chiar împăratul Hirohito, nimeni nu știe cu siguranță, a luat decizia unei operațiuni militare riscante: au planificat un atac masiv asupra celei mai mari baze militare americane din Pacific. Era vorba despre baza de la Pearl Harbour, din insulele Honolulu, locul unde era ancorată Flota Pacificului a Statelor Unite ale Americii.
Odată cu primele ore ale zilei de 7 decembrie, avioane japoneze, temutele Zero, au lansat un atac aerian surpriză asupra bazei americane. Atacul a distrus opt nave de luptă americane, 188 de avioane și a ucis peste 2.400 de cetățeni americani. Japonezii sperau ca americanii, cu flota distrusă, să ceară pace. Cu americanii scoși din luptă, niponii ar fi făcut ce-ar fi vrut prin Pacific. Planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din târg. Distrugerile de la Pearl Harbour nu au scos din joc definitiv flota americană a Pacificului. Trei portavioane americane se aflau în larg, deci au scăpat, iar baza de submarine a rămas neatinsă. Mai mult decât atât, atacul a provocat un val de indignare în SUA. Japonezii au trezit un gigant adormit. Americanii au intrat în război total, mobilizând resurse și forțe armate sporite. Așa a început războiul din Pacific, un conflict epuizant pentru ambele mari puteri implicate. Războiul s-a caracterizat prin atacuri amfibii asupra insulelor deținute și fortificate de japonezi în Pacific, dar și prin lupte navale și aeriene, precum cele de la Midway, Guadalcanal, Iwo Jima și Okinawa.
Proiectul Manhattan, știință și dezumanizare
În luna ianuarie a anului 1939, cu doar opt luni înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, oamenii de știință germani Otto Hahn și Fritz Strassmann, urmând un indiciu oferit de Irène Joliot-Curie și Pavle Savić în Franța, cu un an mai devreme, au dovedit definitiv că bombardamentul uraniului cu neutroni a produs radioizotopi de bariu, lantan și alte elemente din mijlocul tabelului periodic. Semnificația acestei descoperiri a fost comunicată fizicianului Niels Bohr la Copenhaga de Lise Meitner și Otto Frisch, doi oameni de știință evrei care fugiseră din Germania. Bohr se pregătea să călătorească în Statele Unite și a ajuns la New York pe 16 ianuarie 1939. El a discutat problema cu Albert Einstein, John Archibald Wheeler și alții, înainte de a anunța lumii, pe 26 ianuarie, descoperirea unui proces pe care Meitner și Frisch îl numiseră „fisiune“. Enrico Fermi i-a propus lui Bohr că neutronii ar putea fi eliberați în timpul procesului de fisiune, ridicând astfel posibilitatea unei reacții nucleare în lanț susținute. Studiile ulterioare efectuate de Bohr și Wheeler au indicat că fisiunea nu a avut loc în uraniu-238, izotopul uraniului cel mai frecvent întâlnit în natură, dar că fisiunea ar putea avea loc în uraniu-235. Până în iunie 1940, principiile și mecanismele eliberării energiei atomice erau cunoscute în întreaga lume științifică.
Această descoperire uimitoare pentru oamenii de știință a atras atenția liderilor politici și militari. Pe baza acesteia avea să fie construită cea mai neagră armă a umanității: bomba atomică. Americanii au făcut poate cei mai consistenți pași pentru utilizarea acestei descoperiri științifice în construcția de armament nuclear, fiind mânați și de teama că Hitler va putea utiliza aceste descoperiri. În scrisoarea către președintele american Roosevelt, celebrul om de știință Albert Einstein a atras atenția în mod explicit asupra rezervelor de uraniu din Cehoslovacia, care căzuseră sub controlul celui de-Al Treilea Reich, în martie 1939. Tocmai de aceea, în februarie 1940, președintele Roosevelt a pus la dispoziția cercetătorilor europeni adunați în Statele Unite un fond inițial de 6.000 de dolari pentru începerea studiilor privind realizarea unei arme nucleare. Până la finalul războiului, sumele alocate pentru aceste cercetări și experimente în domeniul nuclear aveau să depășească două miliarde de dolari.
Odată cu intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial și mai ales în timp ce erau angajate pe două fronturi, în Europa și în Pacific, Statele Unite ale Americii au lansat cel mai mare proiect științific întreprins până atunci. Acesta avea să se desfășoare în peste 37 de baze experimentale în toată țara, în peste 20 de laboratoare universitare și a implicat peste 100.000 de oameni, inclusiv fizicienii laureați ai Premiului Nobel, Arthur Holly Compton, Enrico Fermi, Richard Feynman, Ernest Lawrence și Harold Urey. Acesta este, în linii mari, celebrul Proiect Manhattan, în care a fost implicat și faimosul J. Robert Oppenheimer, directorul științific al bazei de la Los Alamos. Aici a fost realizat și modelul de bombă atomică ce va fi lansată asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki.
Echipele de dezvoltare a bombelor de la Los Alamos s-au hotărât asupra unui model alimentat cu uraniu-235, cu un ansamblu care folosea explozibili puternici pentru a trage împreună două proiectile subcritice de material fisionabil într-un tub gol. Coliziunea violentă a celor două proiectile ar face ca uraniul-235 să atingă masa critică, declanșând astfel o reacție în lanț și o explozie. Cantitatea suficientă de uraniu-235, pentru ca arma să funcționeze, nu a fost disponibilă până pe data de 1 august 1945.
„Să nu existe nicio îndoială: vom distruge complet puterea Japoniei de a purta război”
În timp ce pe frontul din Europa, cea de-a doua conflagrație mondială se încheiase deja, pe 8 mai 1945, arma nucleară devenea o realitate. Vestea testării cu succes a armelor nucleare a ajuns la președintele american Harry Truman în timpul întâlnirii „Celor Trei Mari“ de la Potsdam. Acesta l-a informat cu mândrie pe Stalin că Statele Unite au „o nouă armă cu o forță distructivă neobișnuită“.
În timp ce Europa era deja împărțită, iar britanicii și rușii făceau cărțile lumii postbelice, bucurându-se de victorie, americanii încă duceau greul războiului în Pacific. Japonia nu mai rezista mult, dar avea să o facă până la ultima picătură de sânge. Americanii erau conștienți că urma o invazie a insulelor nipone pentru a determina capitularea inamicului. Bătăliile de la Iwo Jima și Okinawa le-au arătat însă cât de costisitoare și de sângeroasă poate să fie rezistența japoneză. Ultima bătălie majoră, lupta pentru Okinawa, a durat aproape trei luni și a luat peste 100.000 de vieți din ambele tabere. Japonezii erau luptători disciplinați, fanatici și dispuși să moară pentru împărat. Nici măcar bombardamentul american îndreptat împotriva orașului Tokyo din 9-10 martie 1945, considerat unul dintre cele mai dure din istoria războiului la nivel mondial, nu i-a convins pe japonezi să se predea necondiționat. Niponii doreau să-și păstreze împăratul și nu doreau ocupație americană.
O decizie de forță, nu de inteligență
Pe 26 iulie, „Cei Trei Mari“ au emis un ultimatum, cerând Japoniei să se predea necondiționat sau să se confrunte cu „distrugere promptă și totală“. Refuzul autorităților japoneze, dar și informațiile care indicau că Armata Imperială comasase peste două milioane de oameni pentru apărare civilă, plus piloți kamikaze, l-au făcut pe Truman să ia o decizie istorică și extrem de controversată: să folosească bomba atomică asupra Japoniei. O parte a celor implicați în Proiectul Manhattan au pledat pentru o explozie demonstrativă pe un loc nelocuit din Pacific. Aceasta a fost luată în considerare, dar curând abandonată, în mare parte din cauza temerilor că bomba demonstrativă ar putea să nu provoace o reacție suficientă din partea guvernului japonez.
„Truman a avut puține opțiuni. Puține acțiuni în război sunt justificabile din punct de vedere moral. Tot ce poate spera un comandant sau un lider politic să evalueze este dacă o anumită cale de acțiune este de natură să reducă pierderile de vieți omenești. Confruntat cu refuzul japonezilor de a se preda, președintele Truman a avut puține opțiuni. Decizia sa s-a bazat în principal pe estimarea a jumătate de milion de victime aliate care ar putea fi cauzate de invadarea insulelor Japoniei. A existat, de asemenea, rata probabilă a mortalității din cauza foametei în rândul prizonierilor de război și al civililor dacă războiul s-ar fi prelungit până în 1946. Ceea ce Truman nu știa, și care a fost descoperit abia recent, este că Armata Imperială Japoneză era decisă să lupte până la moarte încă de la începutul războiului. Toți civilii urmau să fie mobilizați și forțați să lupte cu sulițe de bambus și încărcături tip sacoșă pentru a acționa ca niște kamikaze împotriva tancurilor aliate. Documentele japoneze indică, aparent, că armata lor era pregătită să accepte până la 28 de milioane de morți în rândul civililor“, preciza Antony Beevor, istoric militar specializat în cel de-Al Doilea Război Mondial pentru publicația „History Extra“.
„Suntem acum pregătiți să distrugem mai rapid și mai complet orice întreprindere productivă pe care japonezii o au la suprafață, în orice oraș. Le vom distruge docurile, fabricile și comunicațiile. Să nu existe nicio îndoială; vom distruge complet puterea Japoniei de a purta război. Ultimatumul din 26 iulie a fost emis la Potsdam pentru a-i scuti pe japonezi de distrugerea totală. Liderii lor au respins imediat ultimatumul. Dacă nu acceptă acum termenii noștri, se pot aștepta la o distrugere totală din aer, cum nu s-a mai văzut niciodată pe acest pământ. În spatele acestui atac aerian vor urma forțe maritime și terestre“, declara Truman pe 6 august, după lansarea bombei atomice de la Hiroshima.
În numele mamei
Imediat ce a fost luată decizia, câteva zeci de bombardiere B-29 „Superfortress“ au fost modificate pentru a putea transporta bombele atomice. Acestea aveau să fie lansate de la o bază de pregătire la Tinian, în Insulele Mariane, la 2.400 de kilometri sud de Japonia. Pentru lansarea bombelor a fost amenajat cel mai mare aerodrom din lume. Bombele au fost aduse la Tinian de pe 16 iulie, ceea ce arată că intenția americanilor de a utiliza armamentul atomic asupra Japoniei a fost încă de dinaintea lansării ultimatumului. Componentele bombelor au fost aduse cu un crucișător american, USS Indianapolis. Nava a sosit pe 26 iulie la Tinian, iar cercetătorii veniți odată cu acest transport au început ansamblarea bombei numită „Little Boy“. Ulterior, componentele celei de-a doua bombe, de această dată un dispozitiv cu plutoniu, au ajuns la Tinian și a fost ansamblată. A fost poreclită „Fat Man“. Aceste nume au fost alese pe baza caracteristicilor fizice ale celor două bombe: cea dintâi, cu uraniu, era mai lungă și subțire; a doua, cu plutoniu, avea o formă mai sferică, îndesată.
Pe 2 august, ambele bombe erau pregătite, așteptând cuminți la Tinian. Comandanții americani doreau doar o îmbunătățire a vremii pentru a ordona executarea misiunii de atac atomic asupra insulelor japoneze. Comitetul responsabil pentru selectarea țintelor a făcut lista încă din luna mai a anului 1945. Inițial trebuiau lovite Kokura, Hiroshima, Niigata și Kyoto, orașe care nu fuseseră încă supuse campaniei de bombardament strategic a generalului Curtis LeMay. La insistențele lui Henry Stimson, Truman a ordonat scoaterea de pe listă a orașului Kyoto, vechea capitală a Japoniei, datorită importanței sale culturale. Nagasaki i-a luat locul. Hiroshima era ținta principală datorită valorii sale militare, dar și a faptului că dimensiunea compactă a centrului urban va demonstra cel mai bine puterea distructivă a bombei.
Piloții și mecanicii Grupului 509 al Forțelor Aeriene aveau să efectueze misiunea, fiind antrenați să folosească bombardierele B-29 modificate. Colonelul Paul Tibbets Jr, comandantul Regimentului 509, era desemnat să piloteze avionul care urma să lanseze prima bombă. Avea un echipaj de 11 ani, iar Tibbets a ales personal avionul, poreclit Enola Gay după numele mamei sale. Însoțit de alte două aeronave B-29, Tibbets a decolat de la Tinian în jurul orei 6.30. Personalul specializat a adăugat componentele finale la „Little Boy“ în timpul zborului pentru a evita orice accident. La 7.15 arma era pregătită. Fix o oră mai târziu, bomba era lansată deasupra orașului Hiroshima.
Iadul de la Hiroshima
„Little Boy“, bomba de 4,5 tone și o lungime de 3 metri, încărcată cu 63 de kilograme de uraniu, a explodat la 500 de metri deasupra orașului. A urmat iadul pe Pământ. În zece secunde, bomba a distrus 90% din clădirile orașului și a omorât instant 70.000 de oameni. Pe alți 30.000 i-a schilodit. Bomba a explodat deasupra spitalului din localitate, ucigând 90% din personalul medical. Răniții erau la mila sorţii, nu avea cine să-i îngrijească și unde. Peste 70% din cei răniți aveau arsuri atât de grave încât cu greu puteau fi priviți.
Cei mai mulți au murit nemângâiați și neîngrijiți printre dărâmături fiindcă nu avea cine să-i ajute. „Ne-am întors să privim Hiroshima. Orașul era ascuns de acel nor îngrozitor... care fierbea, creștea ca ciuperca, era teribil și incredibil de înalt. Nimeni nu a vorbit o clipă; apoi toată lumea a început să vorbească. Îmi amintesc cum Lewis mă bătea pe umăr, spunând «Uită-te la asta! Uită-te la asta! Uită-te la asta!“, mărturisea pilotul Paul Tibbets după explozie.
„Fața îmi era deformată. Credea că am murit”
Japonia încă nu capitula. Astfel că, pe 9 august, la trei zile de la atacul asupra Hiroshimei, maiorul Charles Sweeney a plecat cu un alt bombardier B-29, numit Bockscar, să atace o nouă ţintă. Era vorba despre oraşul japonez Kokura. Din cauza norilor denşi ridicaţi deasupra oraşului, Sweeney a trebuit să renunţe la planul A şi a ales planul de rezervă: bombardarea oraşului Nagasaki. Odată ajuns deasupra oraşului nipon, a lansat, la ora 11.02, pe „Fat Man“, cu cele șase kilograme de plutoniu. Bomba a explodat, ca cea precedentă, la 500 de metri deasupra oraşului, efectele fiind la fel de tragice. Au murit pe loc peste 40.000 de oameni şi alţii 75.000 au fost grav răniţi. Efectele dezastrului au fost reduse datorită poziţionării oraşului într-o vale adâncă.
Mărturiile supraviețuitorilor sunt cutremurătoare. Yasujiro Tanaka avea 3 ani când a căzut bomba nucleară şi se afla la o distanţă de 3 kilometri de Hiroshima. Suflul exploziei i-a nenorocit familia. „Aveam 3 ani când a avut loc bombardamentul. Nu-mi amintesc mare lucru, dar totuşi ţin minte că deodată împrejurimile au devenit orbitoare, iar apoi o întunecime de coşmar. Am fost îngropat de viu sub casă, mi s-a spus. Când unchiul meu, în cele din urmă, mi-a scos trupul de sub dărâmături, eram inconştient. Faţa îmi era deformată. Credea că am murit. Din fericire, am supravieţuit. Dar din acea zi, pete misterioase au început să-mi apară pe tot corpul. Nu mai aud cu urechea stângă, cred că de la suflul exploziei. La mai mult de un deceniu de la bombardament, mama mea a început să observe aşchii mici de sticlă ieşindu-i de sub piele“, povestea Yasujiro pentru „The Time“.
Shigeko Matsumoto locuia în Nagasaki: „Nu au fost alarme care să anunţe raidul în dimineaţa zilei de 9 august 1945. Ne ascundeam în adăposturile locale pentru bombardamente de câteva zile. Şi cum nu s-a întâmplat nimic, oamenii plecau către case. Eu şi fratele meu ne jucam în faţa adăpostului pentru bombardamente, aşteptând să fim luaţi de bunicul nostru. Apoi, la ora 11.02, cerul a devenit orbitor. Eu şi fratele meu am fost aruncaţi violent în buncăr. Nici nu ştiam ce se întâmplase. La început eram confuzi şi şocaţi. Victime rănite îngrozitor, arse din cap până în picioare, se prăvăleau în buncăr. Pielea era pur şi simplu desprinsă de pe trupuri şi zăcea atârnând pe pământ, în fâşii. Un munte uriaş de victime au format o grămadă uriaşă în faţa adăpostului. Mirosul şi căldura erau insuportabile. Am fost prinşi acolo trei zile, până când bunicul ne-a găsit. Nu pot uita niciodată iadul pe care l-am văzut în drumul meu. Trupuri arse încă zăcând pe pământ, ochi arşi şi scoşi din orbite. Vite care zăceau pe marginea drumului cu abdomenele umflate în mod grotesc. Mii de cadavre căzute în râu“.
Pe 15 august 1945, împăratul japonez Hirohito a anunţat capitularea necondiţionată a Japoniei, însă efectele bombardamentelor au fost pe termen lung. Cei care au intrat ulterior în cele două oraşe pentru a ajuta răniţii au murit din cauza radiaţiilor. Sunt studii care arată că supravieţuitorii au avut un risc crescut de leucemie, dar şi de alte tipuri de cancer, din cauza radiaţiilor.
Un experiment nuclear cu oameni?
Există și specialiști care spun că aruncarea bombelor atomice asupra Japoniei nu a fost un act necesar. De exemplu, Richard Overy, profesor de istorie la Universitatea din Exeter, spune pentru „History Extra“ că atacul cu bombe atomice nu a fost moral și nici necesar. „Lansarea bombei atomice asupra Hiroshimei a fost justificată la vremea respectivă ca fiind morală pentru a obține o victorie mai rapidă și a preveni moartea mai multor americani. Cu toate acestea, în mod clar, nu era moral să se folosească această armă știind că ar ucide civili și ar distruge orașe întregi. Și nici nu era necesară. Din punct de vedere militar, Japonia era terminată (așa cum a demonstrat invazia sovietică a Manciuriei din august). O blocadă suplimentară și bombardamente clasice în zonele urbane ar fi dus la o capitulare în august sau septembrie cel târziu, fără a fi nevoie de costisitoarea invazie anticipată sau de bomba atomică“. În plus, despre cea de-a doua bombă, Overy spune că a fost un experiment cinic. „A doua bombă, cea de la Nagasaki, a fost la fel de inutilă ca prima. S-a considerat necesară pentru că avea un design diferit, iar armata și mulți oameni de știință civili erau dornici să vadă dacă ambele funcționau la fel. Cu alte cuvinte, exista și un imperativ științific cinic” sublinia Richard Overy. Lansarea bombelor de la Hiroshima și Nagasaki a deschis și drumul nefast al cursei înarmării cu dispozitive nucleare caracteristic Războiului Rece.
Se încarcă comentariile...
