Principala cauză a stării jalnice a învăţământului românesc: nimeni şi nimic nu măsoară prestaţia profesorilor la clasă

Profesorii reprezintă singurul segment al angajaţilor din România la care nimeni şi nimic nu  evaluează  prestaţia pentru care sunt salarizaţi. Cine ar trebui să-i evalueze?  Directorii, inspectorii şcolari sunt numiţi politic, cu sarcina de a nu supăra votanţii partidelor care i-au numit. Chiar dacă învăţământul românesc este ultimul din Europa, conform ultimelor teste PISA.

Rezultatul grav este că profesorii foarte buni şi conştiincioşi sunt trataţi la „grămadă” cu profesorii chiulangii care nu-şi fac orele sau nu depun eforturi ca elevii să înţeleagă materia predată. Când aceşti profesori merituoşi, iau acelaşi salariu cu cei chiulangii, ce motivaţie mai au să-şi facă cu pasiune meseria?

Conducerea ministerului Educaţiei este şantajata cu greva de către şefii sindicatelor şi nu emite ordinele necesare pentru schimbarea acestei stări de fapt. Faţă de acum zeci de ani, dispunem de aplicaţii informatice, care pot măsura în mod obiectiv progresul şcolar al elevilor, bază a salarizării profesorilor. Nimeni nu ia această decizie, probabil de frica sindicatelor sau de lene.

Părinţii ar fi trebuit să pună piciorul în prag, fiind plătitorii prin taxe şi impozite a salariilor profesorilor. N-o fac, de frica răzbunării dascălilor pe proprii copii. Că pierd mai mult dacă nu intervin, nu contează.

În Suedia, comitetele de părinţi din şcoli decid în fiecare vară ce profesori rămân în şcoală în anul următor, şi ce profesori pleacă. Nimeni nu mişcă în faţa comitetelor de părinţi.

O salarizare mai bună, neînsoţită de un control riguros al calităţii muncii profesorilor, nu este de acceptat. Banii se duc ca apa în nisip. În anul 2000, premierul Mugur Isărescu a majorat salariile profesorilor cu 60%. A crescut calitatea muncii în învăţământ? Aiurea! A rămas la fel de proastă. Ideea că „mai întâi banii apoi calitatea” nu stă în picioare, fără un sistem riguros de evaluare a muncii profesorilor.

Avem cel mai mare abandon şcolar din Europa

Datele Eurostat ne arată că avem cel mai mare abandon şcolar din Europa: 16% în 2022, în timp ce media UE a fost de 10%. În realitate situaţia este mult mai gravă, din cauza elevilor „virtuali”, care există în acte dar nu vin la şcoală.

Iată declaraţia Ecaterinei Andronescu:

„În 2019 m-am trezit că aveam înscriși în clasa VIII-a 186.000 de elevi și au intrat în examenul de Evaluare Națională 146.000. Și atunci, sigur, am zis “dar unde sunt 40.000 de copii?” 40.000 de copii erau înscriși virtual, să zic erau virtuali, pentru că finanțarea e per capitala, ca urmare a oricărui director de școală îi convine să aibă înregistrați mai mulți elevi decât sunt în ei în realitatea lor pentru că primește un buget mai mare”.

Ecaterina Andronescu a fost mulţi ani ministru al Educaţiei, nu se poate crede că nu cunoaşte realitatea din şcoli.

În 2022 nu s-au prezentat la Bacalaureat 45.000 de elevi înscrişi în clasele a XII-a şi a XIII-a seral. De ce? Erau elevi virtuali? N-au avut curaj să vină la examen pentru că erau siguri că-l pică? Probabil şi una şi alta.

Cert este că abandonul şcolar se ridică undeva la 20%, dar nimeni din conducerea educaţiei nu caută motivele. Ministerul ar putea trimite inspectorii  din clasă în clasă să numere elevii existenţi în bănci, comparativ cu cei înscrişi în cataloage. N-o face.

Acum ceva timp, o echipă a Inspectoratului Şcolar Târgu-Jiu, condusă de Inspectoarea Generală, Dana Constantinescu, a verificat prezenţa la clasă în liceele tehnice din Târgu-Jiu. La Liceul Tehnic Traian Vuia a găsit 4 elevi în şcoală  din 24 de clase. Profesorii erau în cancelarie şi nu prestau munca pentru care erau plătiţi.

La clasele la care planurile cadru prevăd 34-36 ore pe săptămână, elevii nu stau orele a VI-a şi a VII-a. Chiulesc, şi chiulesc şi profesorii, care pleacă acasă, dacă nu au elevi.

Profesorii n-au reclamat această situaţie, în care „lucrează” (de fapt chiulesc) cu elevi virtuali.

Şcoala nu oferă un mediu atractiv de învăţare

Este o altă explicaţie a abandonului şcolar. Profesorii pot şi sunt obligaţi să adapteze programele şcolare la nivelul claselor la care predau, astfel încât elevii să înţeleagă materia predată, să obţină competenţele necesare în piaţa muncii. Să se plieze pe talentele, înclinațiile și așteptările elevilor. N-o fac, elevii părăsesc şcoala, pentru că tot nu-i ajută să intre în piaţa muncii.

Profesorii ar trebui să facă ore de remediere, cu elevii care înţeleg mai greu materia predată, şi ore de aprofundare cu elevii foarte buni la disciplina respectivă. Nu le fac, pentru că nu le plăteşte statul. Şi dacă ar primi bani pentru ele, le-ar face? Cine-i controlează?

Elevii vor să vină „cu drag la şcoală”. Doar profesorii pot genera acest „drag de şcoală”. Dar n-o fac. Şi atunci,  pentru ce vor salarii mai mari?

Situaţia în educaţie se va schimba doar atunci când   munca mai multă şi de calitate va fi răsplătită cu salarii mai mari. Nu salarizarea otova, la grămadă, va rezolva situaţia jalnică a învăţământului de la noi. Până nu se înţelege acest fapt elementar, existent în sistemul economiei private, vom rămâne tot ruşinea Europei în educaţie.