Poveşti de adormit copiii: bani pentru educaţie = creştere economică
0
Un mit periculos bântuie în România de câţiva ani şi, oricât de frumos ar suna, riscă să arunce în aer o realitate de netăgăduit: o ţară cu oameni mai educaţi este o ţară mai prosperă. Mitul a fost lansat din zona sindicală, încă de pe vremea când teşchereaua bugetului de stat era doldora de bani şi guvernanţii nu mai ştiau ce să facă cu ei.
Vă amintiţi probabil celebrul episod cu creşterea salariilor profesorilor cu 50% de la sfârşitul anului 2008, când populismul electoral înfierbântase la maximum creierele politicienilor şi populaţiei. Pe atunci se zicea: ”Vreţi copii mai educaţi? Daţi mai mulţi bani la educaţie”. Sindicaliştilor le-a plăcut aşa tare refrenul ăsta pentru că el se traducea, fără niciun dubiu, în salarii mai mari pentru dascăli.
Adevărul e că relaţia dintre un procent mai mare din PIB pentru educaţie (6%, de exemplu, cum se vehicula în celebrul pact transpartinic, niciodată respectat) şi creşterea economică nu s-a dovedit deloc valabilă în studiile economiştilor la nivel global. Uneori, de exemplu, pentru ţările dezvoltate părea că legătura funcţionează, dar, alteori, la nivel general, corelaţia statistică era inexistentă.
Este educaţia o investiţie?
Ca să înţelegem mai bine de ce bani mai mulţi pentru educaţie nu înseamnă automat şi profituri mai mari, să coborâm pentru moment la nivelul unei familii. Dacă părinţii au ambiţia ca odrasla lor să fie un adult realizat, care să-şi găsească un loc de muncă bine plătit şi, eventual, să-i mai ajute şi pe ei la bătrâneţe, pot decide să aloce mai mult din bugetul familiei pentru educaţia copilului. A cheltui mai mult pentru educaţia copilului poate însemna diverse lucruri. Poţi să-i cumperi uniforme noi, manuale noi, să dai bani la fondul clasei pentru bănci curate şi comode, să plăteşti meditaţii particulare, să-l înscrii la un curs de informatică sau de arte frumoase.
Unii vor spune că uniforma nouă sau băncile confortabile nu vor aduce prea mult profit din educaţia progeniturii, dar nu aş fi neapărat de acord că aşa stau lucrurile. Un copil fericit, sigur pe el, care merge la şcoală de drag, va fi probabil un copil cu performanţe şcolare mai mari, care se vor converti în bani mai mulţi la salariu. Alţii vor argumenta că meditaţiile private sau învăţarea unei limbi străine sunt certe investiţii pentru achiziţiile prezente şi viitoare ale copilului şi, iarăşi, n-aş fi aşa sigur că lucrurile stau chiar aşa. De pildă, dacă profesorul de matematică sugerează părinţilor că fiul sau fiica are nevoie de lecţii particulare, atunci banii plătiţi în plus pe lângă taxele obişnuite care merg în bugetul educaţiei (din care profesorul îşi ia salariul) ar putea fi doar o cheltuială inutilă, în orice caz, ineficientă. Să înveţi limba engleză cu o persoană care ştie limba engleză nu e deloc un câştig garantat, dacă persoana respectivă nu are abilităţi pedagogice certe.
Cam aşa se întâmplă şi la nivelul statului. Alocările mai mari pentru sistemul public de educaţie nu garantează creşterea economică dintr-un motiv simplu: alocările nu merg din buget în creşterea PIB ca apa de la cişmea în găleată, ele trec prin competenţele elevului. Dacă banii alocaţi de guvern merg în construcţia de şcoli chiar în locuri unde sunt suficiente şcoli, asta nu e decât risipă. Dacă din bugetul pentru educaţie sunt plătiţi dublu aceiaşi profesori necalificaţi, mă îndoiesc sincer că asta ar putea avea vreun impact asupra elevului. Dascălii care nu-şi dau toată silinţa din cauză că sunt prost plătiţi sună tot a semi-legendă. Unii îşi dau toată toată silinţa de care sunt capabili, doar că nivelul la care sunt capabili necesită serioase îmbunătăţiri.
Fonduri publice sau private?
Ce se ignoră îndeobşte în finanţarea educaţiei sunt fondurile private. Chiar şi în România, o ţară ieşită din comunism, şi obişnuită să plătească totul din taxe şi impozite, există destule şcoli, grădiniţe, licee şi facultăţi finanţate din fonduri private. Părinţii sau comunităţile de orice tip pot decide să plătească în regim privat pentru educaţia copiilor. N-am găsit o statistică clară cu alocările din fonduri private pentru educaţia copiilor, dar ar fi interesant de văzut la cât s-ar ridica acestea. Probabil ar fi şi greu de calculat exact, atâta vreme cât la noi meditaţiile sunt sport naţional şi nu sunt fiscalizate.
Din păcate, slăbiciunea autorităţii de control a făcut ca o puzderie de astfel de aşezăminte private să fie doar afaceri şi nimic mai mult. Grădiniţele private au apărut ca oportunităţi de afaceri în condiţiile în care grădiniţile de stat erau supropulate şi insuficiente. Facultăţile private au apărut şi ele ca o reacţie fie la unele cerinţe legislative dubioase (de pildă ca anumite funcţii să poată fi ocupate doar de persoane cu studii superioare), fie, pur şi simplu, la accesul limitat pe care îl ofereau într-o fază iniţială facultăţile de stat. În fine, fondurile private nu au dus, din păcate, la îmbunătăţirea calităţii educaţiei pentru că: 1.controlul standardelor a fost scăzut sau coruptibil, 2. sistemul bugetar a introdus nişte condiţii pur formale la angajare sau menţinere pe post, 3. statul a oferit mai puţine oportunităţi de educaţie la capetele extreme (preşcolari şi învăţământ superior). Că nişte politicieni s-au îmbogăţit şi ei din apariţia acestor afaceri cu educaţia e în strânsă corelaţie cu cele trei condiţii de mai sus.
În realitate, în multe ţări, fondurile private în educaţie ridică substanţial calitatea procesului de învăţământ. Chiar dacă şcolile private sunt legate de nişte standarde naţionale, există o flexibilitate curiculară mare, ce permite instituţiilor finanţate din bani privaţi să modeleze şi inoveze în raport cu rezultatul final, adică setul de competenţe pe care elevul sau studentul le dobândeşte înainte de a intra în viaţă şi pe piaţa muncii. Alocări mai mari din bugetul de stat pentru învăţământul public nu fac decât să descurajeze zona privată (efectul de crowding-out) şi, de multe ori, asta are un impact direct asupra calităţii, dacă statul decide, pur şi simplu, doar să extindă servicii mai ieftine şi atât. Dacă lucrurile stau aşa, putem imagina situaţia extremă în care alocări mai mari de fonduri publice în educaţie duc la scăderea performanţelor absolvenţilor şi, deci, la o încetinire economică, nicidecum la o creştere.
Calitatea educaţiei
Din toată povestea asta remarcăm un cuvânt cheie: CALITATE. Da, creşterea calităţii educaţiei duce la creştere economică, nu creşterea finanţării pentru educaţie. Un studiu econometric făcut de un australian, Arusha Cooray (2009), pune în evidenţă acest efect de interacţiune între bani şi calitate asupra creşterii economice. Dacă guvernul decide să mărească alocările pentru educaţie şi, prin politici publice inteligente, duce aceşti bani spre îmbunătăţirea calităţii educaţiei, atunci e foarte probabil să se vadă efectul în creşterea economică a ţării respective.
Ce ar însemna în România...
Citiţi textul integral pe trendscan.ro
Un text semnat de Sebastian Lăzăroiu
Sebastian Lazaroiu este sociolog şi a lucrat în domeniul cercetării sociale la CURS şi CSOP. A ocupat funcţia de Consilier Prezidenţial (2007-2011 şi 2012-2013) şi de Ministru al Muncii (2011). Este publicist şi comentator al vieţii politice din România. Are o experienţă de 20 de ani în campanii electorale în România, specializat în strategie şi cercetare.