Poftă bună, domnilor!

Nevoia de finalizare a unui proiect important îl obligă pe titularul acestei rubrici ca, pe parcursul lunii octombrie, să renunţe la tradiţionalul comentariu zilnic.

Minutul de lectură

Asta nu înseamnă că renunţă şi la rubrică. În spaţiul obişnuit vă veţi întâlni, de luni până sâmbătă, cu un fragment dintr-o carte.

În speranţa că mari maeştri ai literaturii vor găsi o gazdă bună în acest colţ de pagină, care are ambiţia de a deveni şi o recomandare, vă doresc lectură plăcută!

Astăzi, un fragment din Gabriel Garcia Marquez, cu inegalabilul său stil din „Toamna patriarhului".

„... dar în pofida iminenţei şi a mărimii conspiraţiei el nu făcu niciun gest ce ar fi putut trezi bănuiala că o descoperise, ci la ora prevăzută îi primi ca în fiecare an pe invitaţii gărzii lui personale şi-i pofti să se aşeze la masa banchetului şi să servească aperitivele până avea să sosească generalul Rodrigo de Aguilar să ţină toastul de onoare, stătu de vorbă cu ei, râse cu fiecare în parte, pe când ofiţerii se făceau că se distrează, dar îşi priveau pe furiş ceasurile, şi le duceau la ureche, şi le întorceau, era douăsprezece fără cinci şi generalul Rodrigo de Aguilar nu mai sosea, era o căldură ca-n sala cazanelor de pe un vapor, şi mireasmă de flori, de gladiole şi de lalele, de trandafiri care-şi desfăceau petalele în salonul acela închis, cineva deschise o fereastră, am respirat cu toţii, ne-am uitat la ceas, am simţit o adiere gingaşă dinspre mare aducând un miros de bunătăţi fragede ca la un ospăţ de nuntă, asudau cu toţii în afară de el, pătimeam cu toţii din pricina zăpuşelii din acel moment sub strălucirea neumbrită de nimic a animalului vetust care clipea cu ochii deschişi într-un spaţiu propriu rezervat în altă epocă a lumii, noroc, zise, mâna necruţătoare, dar semănând ca un crin ofilit, ridică iar cupa cu care închinase toată seara fără să bea, se auziră zgomotele viscerale ale mecanismelor  orologiilor în liniştea aceea de abis, era douăsprezece, dar generalul Rodrigo de Aguilar nu mai venea, cineva încercă să se ridice, vă rog, spuse el şi-l făcu să încremenească aruncându-i o privire mortală, să nu mişte nimeni, să nu respire nimeni, să nu trăiască nimeni fără voia mea, se sfârşiseră cele douăsprezece bătăi, şi atunci perdelele au fost date la o parte şi intră strălucitul general de divizie Rodrigo de Aguilar pe o tipsie de argint aşezat cât era de lung peste o garnitură de conopidă şi foi de dafin, dres cu mirodenii, rumenit la cuptor, împodobit cu uniforma de mare gală cu cinci migdale de aur şi epoleţii cu ciucuri pentru curaj fără margini pe mânecă, până la jumătatea braţului, cu paisprezece livre de medalii pe piept şi o rămurică de pătrunjel în gură, tocmai bun să fie servit la banchetul camarazilor de măcelarii oficiali, sub privirea plină de oroare a invitaţilor prefăcuţi în stane de piatră, care asistau cu sufletul la gură la ceremonia aleasă a tăierii în bucăţi şi împărţirii, şi când în fiecare farfurie se afla o porţie egală de ministru al Apărării umplut cu alune şi ierburi aromate el dădu ordinul de începere: poftă bună, domnilor!" ;

Gabriel Garcia Marquez - „Toamna patriarhului", Editura RAO, 2005