Video Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitată, Catrinel Dumitrescu (sezonul 4, episodul 2)

Ionuț Vulpescu și Catrinel Dumitrescu

E una dintre cele mai fine și sensibile prezențe de pe scena teatrului românesc. Destinul ei se confundă, practic, cu ultimele decenii ale Teatrului Nottara. Se recomandă, de altfel, ca un om de teatru, nu de film, în ciuda peliculelor de succes. A iubit toată viața un actor care i-a fost partener de scenă și suflet pereche, și care a părăsit-o prea devreme. De când Emil Hossu a plecat din viața ei, zilele de 25 ianuarie sunt mult mai reci. Spune că are dreptul de a fi vulnerabilă și că se pregătește pentru ce rămâne atunci când nici familia, nici meseria, nu îți mai aparțin: o ocrotire de sine, care o face reticentă față de interviurile în spațiul public și față de expunerea la o lume insensibilă. Catrinel Dumitrescu este una dintre prezențele onorabile ale podcastului Avangarda și vine la microfonul unui episod de excepție pentru a povesti publicului cele nepovestite din intimitatea ei de actriță, femeie și prietenă. „Doi pe o bancă” e metafora care descrie viața cu Emil Hossu. Datorită ei, ideea de a avea „Buletin de București” ne parvine ca o onoare. Catrinel Dumitrescu știe cum e să trăiești „Ca-n filme”, dar marile bucurii, șocuri, fericiri și dezamăgiri i-au venit dinaintea artei, din realitatea arareori blândă. Crede că avem nevoie de afecțiune și nu întâmplător, a crescut, de-a lungul vieții ei, câini: Nuca și Alun au fost două pedagogii diferite ale răsfățului, iubirii necondiționate și prieteniei necuvântătoare. De curând, Catrinel Dumitrescu a primit în cadrul TIFF un premiu pentru excelență: despre demnitatea acestui premiu, încăpățânarea ei nobilă de a nu face niciodată ceva necinstit pentru profesie sau pentru un rol, încântarea de a-și revedea Clujul în care a trăit și prietenii de acolo, aflăm într-un episod cu totul special, la Avangarda!

Interviul integral poate fi vizionat aici: 

De ce refuză Catrinel Dumitrescu să dea interviuri? „Când stai închis, poate că și suferi mai puțin.”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la o nouă ediție a podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o mare bucurie, să o am invitată pe actrița Catrinel Dumitrescu. Mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Catrinel Dumitrescu: Mulțumesc și scuze că am tot întârziat întâlnirea asta.

I.V.: Se circulă greu în București...

C.D.: Eh, nu numai... Dar astăzi am ajuns la timp...

I.V. De ce dați puține interviuri?

C.D.: Așa este! Pentru că fiziologia are o formă inteligentă de a se manifesta. În sensul că te apără în momentul în care simți că e un pericol. Și atunci preferi să stai închis decât să... Atunci când stai închis, poate că și suferi mai puțin.

Catrinel Dumitrescu, vulnerabilă? „Deloc nu posed calitatea asta de a mă autopromova, de a mă duce, de a cere, de a mă impune. Nu e vina nimănui. Este doar vina mea”

I.V.: Care ar fi pericolul?

C.D.: Pericolul... Pericolul pentru mine. Pentru că prea mult suflet stingherește. Și ca să mă feresc, plus că nu mi se pare... Sigur că nu e cazul întâlnirii de astăzi, să-ți pui viața pe tarabă... Am un defect esențial. Nu sunt proactivă. Deloc nu posed calitatea asta de a mă autopromova, de a mă duce, de a cere, de a mă impune. Nu e vina nimănui. Este doar vina mea pentru că probabil că port din copilărie cu mine o timiditate din asta excesivă și bolnăvicioasă. Și... care nu face bine, recunosc. Dar nu m-am putut vindeca de ea. Chiar mama-mi povestea că atunci când eram mică și mergea cu mine în parc, stăteam lângă ea și spuneam: „Du-te și roagă-o pe fetița aia să se joace cu mine”. O alegeam, dar... Nu îndrăzneam să mă duc singură. Milu chiar râdea de mine. „Așa ai rămas!” Și cam așa este. Sunt foarte vulnerabilă. Și nu cred că am foarte multe lucruri de spus, de dat... Soluții sau sfaturi.

Catrinel Dumitrescu, doamna teatrului românesc, în timpuri noi: „Știți, pe vremea mea, existai în măsura în care convingeai. Azi exiști în măsura în care apari.”

I.V.: Ați lăsat rolurile să vorbească?

C.D.: Nu știu. Oricum, în roluri, în lumina reflectorului, sufletul omului se vede cel mai bine. Actoria e un exercițiu al sufletului, al conceptului tău de viață, cât se poate. Adică se vede în lumina reflectorului totul. Dar, da, prefer să fac meseria.  Știți, pe vremea mea, existai în măsura în care convingeai. Azi exiști în măsura în care apari. Or... Dacă apar fără să am nimic de spus, fără să conving, să am posibilitatea de a convinge, numai ca să apar așa, ca să ce?

Actrița Catrinel Dumitrescu despre dinamica meseriei de actor, astăzi: „Eu mergeam la cadru, acum se spune pe set. Eu mergeam la probe. Acum se merge la casting”

I.V.: Există o diferență între platourile de filmare de altă dată și cele de azi? Sau între scena teatrelor de altă dată și cele de astăzi?

C.D.: Bineînțeles. Bine, eu nu știu foarte multe pentru că filme astăzi n-am prea făcut. Deci eu pot să vorbesc despre cum era... Și atunci și acolo, destul de rar. N-am făcut așa, n-am fost într-un pluton de elită, n-am făcut film după film. Am făcut câteva filme, dar n-am făcut fapte mari. Am făcut fapte mici și bunuțe. Adică, sau cât am putut eu de bine. Sigur că există diferență. Eu mergeam la cadru, acum se spune pe set. Eu mergeam la probe. Acum se merge la casting. Deci sunt multe diferențe.

Iubirea pentru teatru, dragoste de familie în anturajul lui Catrinel Dumitrescu

I.V.: Mama dvs., pentru că ați invocat-o, a fost actriță. Tatăl, de asemenea a fost în teatru, regizor tehnic, la Brăila, unde e un teatru important, cu o sală superbă. Una dintre cele mai frumoase săli din țară.

C.D.: Absolut superbă!

I.V.: Maria Filotti.

C.D.: Da.

I.V.: Cumva v-ați născut în intimitatea, în proximitatea acestei lumi, a teatrului. A contat faptul că părinții erau din teatru?

C.D.: Categoric, da. Pentru că teatrul a intrat în angrenajul jocurilor mele din copilărie. Nu numai prin faptul că... prin vis, prin dorința de a însufleți lucrurile, de a fi ca altcineva, de a crede în povești. Astea teoretic. Mă rog, astea mi le-am explicat eu mult mai târziu. Dar... De multe ori, mama n-avea cu cine să mă lase sau când nu avea cu cine să mă lase, eram acolo. Lasă ca a și jucat cu mine până în șapte luni într-un spectacol care se numea „Viața Noastră”. Și, pe urmă, am și jucat rolurile de copii. Când era nevoie, ba de un Paște, ba de o fetiță. Deși mama a încercat să mă țină departe de lumea asta, pentru că... sigur că nu s-a manifestat, adică nu erau discuții în casă, dar mărindu-mă, crescând, realizam că de câte ori se pune o distribuție la avizier, mama suferea. Mama a făcut un institut de teatru particular. Și, evident că în vremurile alea, cei care veneau cu institutul de teatru subvenționat de stat, al statului, sigur că aveau prioritate. Mama a avut șansa unui chip de copil. Era mărunțică, minionă și a jucat roluri de băieți. Foarte multe travestiuri. Dar știu că și-ar fi dorit... Adică, de multe ori o simțeam că suferă. Și singura mea bucurie, la un moment dat, când am început să-mi fac un nume, nu a fost pentru mine. A fost ca să se bucure mama. Bine, și astea... Jocurile mele favorite, sigur că erau de-a teatrul. Mă jucam și acasă. Îi luam toate lucrurile, le purtam.

Erau multe rochii cu jupoane, jupoanele ei. Avea un număr foarte mic la pantofi și abia așteptam... avea niște pantofiori negri de catifea, de piele-întoarsă. Ea avea numărul 34. Și cât îmi erau de largi... Abia așteptam, puneam cârpe și, când pleca de acasă, mă găteam cu jupoanele ei, cu pantofiorii. Luam fierul de la fierul de călcat și cântam, recitam. Mă jucam.

Catrinel Dumitrescu, sceptică față de empatia dintre oameni

I.V.: Recent, la Cluj, când ați venit la festivalul TIFF pentru un premiu pentru întreaga activitate, ați spus că vă bucurați că mama dvs. este acum bucuroasă.

C.D.: Da, ce v-am spus acum.

I.V.: Credeți că, urmărind așa cariera, de când erați mică, de când jucați cu ea și până astăzi, este bucuroasă, este mulțumită de ceea ce ați făcut?

C.D.: Da. Și cred că, nu numai ea, și tata și Milu, cred că s-au bucurat foarte mult acum. Recunoașterea asta. Nu recunoaștere. A fost o, cum să-i spun, nu baie, e mult, o dovadă de afecțiune de care actorul, ca și copilul, ca și câinele, are foarte mult nevoie.

I.V.: Putem să trăim fără dovezi din astea de afecțiune?

C.D.: Ca actor? Mai greu. Și nu numai ca actor, ca om. Pentru că trăim, după părerea mea, într-o lume din ce în ce mai seacă și mai lipsită de... Asta e un cuvânt care se tot folosește, cu empatia, și nu aș vrea să-l folosesc. Dar nu ne prea mai interesează de altul. Eu, eu, să fiu eu!

I.V.: Fiecare pentru el.

C.D.: Fiecare pentru el.

I.V.: Sau fiecare împotriva celuilalt, uneori, nu?

C.D.: Da. Din păcate.

De la cine a învățat Catrinel Dumitrescu exercițiul libertății?

I.V.: La 16 ani ați lucrat cu Alexandru Tocilescu.

C.D.: Asta e, că e o poveste întreagă.

I.V.: Ce vă amintiți din acel exercițiu de la 16 ani pe care l-ați făcut? Ceva ce v-a spus sau v-a influențat până astăzi?

C.D.: Nu numai că m-a influențat, dar mi-a dat puterea de a rezista și ajunge astăzi. Pentru că am trăit niște vremuri. Nu o să mă plâng. Vremurile acelea cenușii, era singura oază meseria ca să poți supraviețui. De la Toca, povestea este foarte... E așa ca dintr-o poveste și... e noroc, m-a iubit Dumnezeu. M-a pus lângă niște oameni cu spirit liber și generoși și Toca a fost primul meu noroc, ca să zic așa, pentru că până a avea nevoie de o interpretă de vârsta personajului, eu fiind la un cerc de teatru, pe oraș, cu Alifantis, cu Dan Chișu, mai mulți. Am fost mulți. Am pornit de acolo și am făcut cumva în zonă meseria asta. Și... Toca avea doi colegi, doi prieteni, familia Anca și Mircea Crețu, care conduceau acest cerc de teatru și el a zis, măi, noi avem acolo niște fete. Una peste alta. Am venit într-o zi de la liceu mioapă, complexată, cu uniformă lălâie, cu matricola pe braț și tata mi-a spus, „du-te că te-au chemat Anca și Mircea, vrea un regizor să te cunoască”. M-am bucurat că sunt în uniforma aia care arăta, care mă mai ascundea, cât sunt de grasă... Și... Am ajuns cu ochelarii pe nas și se pare că în momentul în care am... Era să zic că am dat colțul. Am intrat pe strada principală cu teatrul, după aia am aflat că Toca a zis „aia-i fata!”  Era un text absolut un basm, altceva decât a scris Strindberg. Swanewit se numea, interpreta era Swanewit. Bine, asta așa, ca poveste, dar... ce s-a întâmplat în această minune, care a fost Toca, eu, pe moment, nu realizam. Dar, după aia, am deprins de la Toca un exercițiu al unei libertăți extraordinare, care în vremurile alea era o libertate interioară. De exemplu, Toca își începea repetițiile. Noi fiind așa, deci teatrul Maria Filotti, cu actori profesioniști, eu luată așa, dar și o parte din copiii de la Cercul de Teatru.

Metoda Tocilescu: muzică și apoi pe scenă. Catrinel Dumitrescu: „O libertate interioară extraordinară, pentru că asta a făcut Toca”

I.V.: Erați în liceu atunci.

C.D.: Eram în clasa a X-a. Sigur, cu toate emoțiile, de rigoare, cu matricola, tata trebuia să vină să mă ia de la repetiții, să mă ducă la repetiții, să nu mă vadă cineva seara, după ora 9, pe stradă, fără matricolă, fără bentiță. Astea erau vremurile. Și Toca își începea repetițiile așa. Am mai povestit asta și încă o să o povestesc, de câte ori am ocazia, pentru că la starea aia îmi doresc de 45 aproape de ani, de când fac meseria asta, să ajung cu fiecare rol pe care îl fac. Deci, Toca începea așa repetițiile. Ne adunam la ora 2, când veneam noi de la liceu, când ceilalți actori veneau de la alte repetiții, de la... Nu erau atât de multe filmări pe vremea aia, dar, mă rog... Actrițele mai dădeau cu aspiratorul, mai făceau, veneau de la... mai făceau o mâncărică, nu știu. Veneau în particular, pur și simplu. Toca niciodată nu începea hai, hai, text! Nu. Ne răspundea în sală, nu stăteam unii lângă alții niciodată, nu aveam voie. Se stingeau toate luminile, rămânea așa, o lumină de serviciu, undeva albastră. Și nici astăzi nu știu, și n-am știut niciodată, niciodată aceeași, o muzică. O muzică, pe care o lăsam, dar fără timp. La un moment dat, muzica se topea, știam în momentul în care se termină muzica, încet, încet ne urcăm pe scenă. Dar era o stare de, cum să-i spun, castă! Ne trezeam, cum să spun, eram toți uniți într-o emoție, dar o emoție autentică. Se rupeau granițe, nu mai aveam nici identitate, eram uniți, nu era spațiu, nu era timp, nu începeai din nimic. Era o implicare lăuntrică.

I.V.: Un soi de ritual?

C.D.: Nu știu dacă ritual, dar ne punea, ne-a pus, pur și simplu, ne punea în stare aia de libertate în care nu avea nicio legătură cu yoga sau cu, nu, nu știu cum, nu știu ce, nu era o muzică din asta psihedelică sau... era o muzică, poate romantică, ceva care ne inducea o stare de dorință de a comunica, dar nu începeai din nimic toată povestea.

I.V.: Un sentiment al libertății, spuneați.

C.D.: O libertate interioară extraordinară, pentru că asta a făcut Toca. Ne-a implicat din interior. În lucrul cu el ne-a determinat să citim, să cunoaștem. Ne-a dat la purtător și emoția, și lectura, și muzica, și poezia. Spectacolul era pe muzica făcută de Alifantis, pe versuri de Leonid Dimov. Toca ne-a luat așa în zborul lui și ne-a transformat în zburători.

Pasiunea care a făcut-o pe Catrinel Dumitrescu imună la lume: „Pentru că n-am mai avut altă dictatură decât meseria mea. Habar n-aveam ce, acolo, guvernul. Știam că-i unul rău și cu nevastă-sa.”

I.V.: În cei 45 de ani de carieră, care au urmat acestor exerciții cu Alexandru Tocilescu la 16 ani, ați avut momente când nu v-ați mai simțit liberă?

C.D.: Am încercat să-mi păstrez libertatea asta pe care am completat-o. În momentul în care am intrat la clasa Cotescu, pe libertatea asta, am învățat libertatea gândului, libertatea disciplinei, libertatea de a spune adevărul. Asta, cred că m-a și ferit de tot ce a fost urât și cenușiu în jurul nostru în perioada aia. Pentru că n-am mai avut altă dictatură decât meseria mea. Habar n-aveam ce, acolo, guvernul. Știam că-i unul rău și cu nevastă-sa. Și puțin îmi păsa. Pentru că eram de dimineață până seara în teatru. În momentul în care am terminat facultatea, n-aveam altă preocupare.

I.V.: În anul III jucați, erați în facultate și în anul III jucați cu Octavian Cotescu la Bulandra.

C.D.: Da. Anecdotă provincială.

Cine i-a spus lui Catrinel Dumitrescu: „Ai răbdare. O să ieși tu în lume. Dar nu e încă momentul”

I.V.: Cum era să fii student și să joci pe scena mitică a acelor ani de la Bulandra, cu profesorul tău?

C.D.: De necrezut. Când mi-a spus domnul Cotescu, era să ies prin ușă. Cu ușă cu tot. Când mi-a zis mâine vii la... Nu știu ce s-a întâmplat cu o actriță care ratase faza de vizionare și aveam un ușor conflict cu domnul Cotescu. Cu un an înainte mă solicitase un coleg din anul IV, deci eu eram în anul II, mă solicitase să joc la Casandra cu el. Într-un spectacol, în două personaje. Mi se părea o chestie extraordinară să fii în anul II și să joci la Casandra. Și era un actor care deja avea un nume. Făcând foarte mult film, Gabriel Oseciuc, că despre el era vorba. Și noi ne apucasem deja, repetam. Exista o singură posibilitate, ca acest vis să nu fie dus la îndeplinire. Să nu îmi dea voiee domnul Cotescu. Și mi-aduc aminte că urma să fie un consiliu profesoral în care să se discute distribuțiile și dacă există compatibilitate între profesorul de la regie și profesorul de la actorie, care să mă lase să joc. Vedeam un film, n-am să uit niciodată, cu Al Pacino, „După amiază de câine”. Pentru că ni se aduceau pe vremea aia filme în sala de proiecție. Am făcut doi ani în vechiul Institut din Schitul Măgureanu, lipit de Bulandra, unde, apropo, eram seară de seară, chiar dacă nu vedeam de la început când terminam cursurile. Eram acolo. Hai că prindem monologul Meșterului... Hai că prindem... Domnul Cotescu mi-a spus, adică a venit, știu că a venit Gabi Oseciuc în sala de proiecție și mi-a zis, „nu te lasă, Cotescu”. M-a bușit plânsul, am ieșit din sala de proiecție, am coborât la mezanin, unde era decanatul, Meșterul Cotescu fuma, un Kent. Am trecut pe lângă el. Am coborât.  Am urcat, Meșterul era tot acolo. Și... „Ce faci, Catrinel? Ești supărată?” „Da, domn profesor, că n-aveți încredere în mine, că nu știu ce.” „Nu, tu nu te-ai maturizat încă.” „Nu, nu, că n-aveți încredere!” „Ai răbdare. Răbdarea, apanajul actorului. Ai răbdare. O să ieși tu în lume. Dar nu e încă momentul.” Și avea foarte mare dreptate. Dar, ca orice... Toți avem orgolii și...

Catrinel Dumitrescu, pe coperta revistei Teatru

I.V.: Și ați avut răbdare?

C.D.: N-am avut încotro. N-am avut încotro, dar tot ce m-a învățat a fost atât de bine, cum spunea el. Și în anul următor, în anul trei eram, a venit într-o zi la cursuri, a pus un text pe catedră și a zis „Catrinel, te rog să rămâi puțin, să stăm de vorbă după.” N-am știut de ce. Paranteză. Când eram elevă la Brăila, în anul... în clasa a XII-a, după ce făcusem Swanewit și după ce apărusem cu poză pe coperta revistei Teatru și așa, asta nu însemnat că mi-am luat-o în cap, dimpotrivă. Mi-a dat cumva încrederea că și pot să fac meseria asta mai departe. Că poți să vrei, dar dacă n-ai putință, e...

I.V.: Când ați văzut că sunteți pe coperta revistei Teatru, care era o formă de consacrare, era... prestigioasă!

C.D.: Nu mi-am luat-o în cap. Era... Important era că făcusem deja chestia asta. Nu, nu, nu, niciodată nu. Expunerea asta n-am avut-o de mică. Dorința de expunere, de a mă arăta, de a mă scoate în față. Nu, nu. Dar era... să fii în clasa 11 și să ai totuși Revista Teatru când tu ești încă cu matricola pe braț și tovarășa directoare care te-a... „Tovarășa Dumitrescu, ia veniți...” M-a prins odată că puneam matricola unui coleg când era prinsă cu capse și, mă rog...

I.V.: Asta nu s-a schimbat nici după primele roluri în filme?

C.D.: Nu.

I.V.: Sunt filme cu mare succes în epocă. „Căsătorie cu repetiție.” „Ion.” Celebrul „Buletin de București”, care cred că au avut peste un milion de spectatori?

C.D.: Au avut în primele zile. Dar eu pornisem să spun altceva. Terminam cu Bulandra. Și când mi-a spus domnul Cotescu... A, da. Asta spuneam. Că în clasa a XII-a  tăticul meu mi-a luat abonament pe tren și colegii mei care veneau, eu am fost într-o clasă de realiști cu care sunt și acum prietenă. Mă rog, câți mai suntem. Câți mai suntem, cât mai sunt. Și ei veneau la pregătire, la inginerie, la ce dădeau. Și eu veneam și veneam spectacole. Și vedeam spectacole sâmbăta și duminica. M-am și pregătit puțin cu doamna Micheta Juvara. Un om extraordinar, care mi-a făcut un repertoriu și m-a direcționat așa, ca să pot să nu fiu chiar năucă, adică exista un repertoriu. Nu știam. În fine. Și de câte ori veneam la spectacole... Am văzut „Elisabeta” cred că de 60 ceva de ori. „Nepotul lui Rameau,” „A 12-a noapte,” „Scrisoarea pierdută”. Nu mai zic ambele distribuții, că după aia am fost studentă. N-aveam întotdeauna loc. Și de câte ori era pauză și am pus și eu piciorul pe scenă la Bulandra. Puneam așa, un pic. Și în momentul în care domnul Cotescu a zis „mâine dimineața la ora 10, ieși la repetiție. Deci ia textul ăsta.” Sigur că erau personajele în ordinea intrării în scenă. Și domnul Cotescu, cu umorul lui, „Asta ești prima, tu, Victoria. Sunt și eu undeva pe acolo pe la sfârșit.” Dar a fost extraordinar. A fost o experiență minunată. Pentru că m-am simțit ocrotită lângă meșterul Cotescu. Deși nu era catifelat. Adică... dar eram în siguranță. Puteam să încerc orice pentru că era acolo ochiul care zicea, „na, nu așa, nu ăla e drumul.” Meșterul nu ne-a arătat niciodată cum să facem.

Privirea pe care Catrinel Dumitrescu o simte și acum, din clipele de greșeală

I.V.: Era exigent?

C.D.: Da. Da și plin de umor și bun, foarte exigent. Vreau să spun că și acum îi simt privirea de multe ori când nu era bine. Dar îți dădea încredere în tine și te ajuta, te punea în disponibilitatea de a descoperi singur. Îți arăta. Nu a spus niciodată, fă ca mine. Sigur că mulți aveam tendința pe care o avem și astăzi, să limităm și să îi luăm din tonurile lui. Dar nu a urmărit asta niciodată. Și ne-a ajutat să devenim noi.

I.V.: Pe traseul ăsta, Brăila, Cluj, unde ați jucat niște ani.

C.D.: 10 ani.

I.V.: Piciorul pus la Bulandra, încă de tânără... Apoi, după 90, când sunteți la Teatrul Nottara. Unde v-ați simțit acasă? Unde e acasă pe scenă pentru Catrinel Dumitrescu?

C.D.: Peste tot. Eu pot să-mi fac meseria și dacă aici repetăm ceva, eu mă simt confortabil și aici.

De ce citează Catrinel Dumitrescu din Chaplin, „când ești dat deoparte, stai deoparte”? „Nu o să-i spun bătrânețe, dar e o devenire biologică”

I.V.: Mă gândeam mai spre sfârșit... Spre finalul dialogului.

C.D.: Iubesc atât de mult, mi-am iubit atât de mult meseria asta. Asta cu confortul. Acum când nu o să-i spun bătrânețe, dar e o devenire biologică, mă încearcă niște sentimente mai ciudate de inapartenență. Nu dau vina pe nimeni. Vina e la purtător. Dar sunt momente în care e o vorbă a lui Chaplin, care zice, când ești dat deoparte, stai departe. Demnitatea nu poate fi cumpărată cu nimic. Mă simt câteodată ca un musafir care stă în ușă după ce s-a terminat vizita și deși gazda amabilă, dar așteaptă să pleci, și tu tot stai acolo că poate că mai găsești ceva de spus. E o situație de care vreau să mă feresc, pentru că doare când te simți așa, un obiect, ca un obiect de mobilier care e tolerat, care trebuie ori recondiționat, ori schimbat, ori aruncat.

Durerea lui Catrinel Dumitrescu: „Nu cred că are cineva ceva personal cu mine. Dar așa e ritmul lucrurilor. Ai îmbătrânit, ești dat deoparte.”

I.V.: Ați avut sentimentul că cineva vrea să vă deoparte?

C.D.: Nu. N-aș pune degetul. Așa se întâmplă. Întotdeauna suntem undeva la mijloc. Sunt alții înaintea noastră, alții după noi. Nu cred că are cineva ceva personal cu mine. Dar așa e ritmul lucrurilor. Ai îmbătrânit, ești dat deoparte. Faptul că tu mai poți, sau că simți că mai poți, că ai mai... Dar pandemia m-a ajutat foarte mult în...am făcut o repetiție generală pentru perioada asta de... ieșire de pe ulițele pline de zarvă ale vieții active. Atunci am simțit ce înseamnă și durerea asta. Că ți se ia dreptul de a munci ce ai muncit o viață întreagă și ți se ia demnitatea. Este și autocenzura a încerca orice fel de apropiere cu cineva, de a îmbrățișa, de a te duce. Și asta m-a îndepărtat cumva, încercând să negociez o înțelegere mea cu sufletul meu și cu conștiința mea.

Catrinel Dumitrescu respinge „mijloacele ieftine” de a rămâne pe scenă

I.V.: Spuneați undeva că voi continua să fac teatru, câtă vreme voi putea să o fac cu eleganță și noblețe, nu cu mijloace ieftine.

C.D.: Corect.

I.V.: Ce înseamnă mijloace ieftine?

C.D.: Înseamnă că libertatea aia pe care eu am exersat-o și am încercat să o păstrez o viață întreagă, libertatea aia interioară, libertatea de... libertatea gândului. Că asta voiam să spun, apropo de Cotescu, și fac ce-am învățat esențial de la Cotescu. Cuvintele sunt cuvinte, dar ele sunt însuflețite de sentimente, de emoții, de uimiri ale gândului, de stări de spirit care sunt unice și neașteptate, apropo de gând. Deci toată această libertate mi-am însușit-o, am practicat-o, dar nu libertatea unui limbaj și a unor lucruri. Am ajuns să nu mai suport falsitatea, făcătura, cum zicea domnul Cotescu, nici pe scenă, nici în viață. Așa că, apropo de povestea mea pe care încercam să o spun, de retragere și din vina mea, nu dau vina absolut pe nimeni, dar este neputința mea de a mă adapta unui lucru cu care am din ce în ce mai puțin...

Sacrificiile din cariera lui Catrinel Dumitrescu: „Teatrul a fost pentru mine un mod de viață. Nu mijloc de trai.”

I.V.: Ce nu vă place la lumea asta? Falsitatea?

C.D.: Falsitate, violență, totul este pe deasupra. Nu generalizez. Asta nu înseamnă că nu sunt și... că nu poți să spui că toți tinerii sunt ca ăștia de la bacalaureat, care au venit și au spus că am plecat de la... N-am scris la ultimul punct că aveam oră la pensat și la tuns. Nu sunt toți așa. Sunt niște tineri absolut minunați. Deci nu pot să generalizez. Dar modul de a relaționa și cu meseria ta și cu oamenii. Totul e pe repede înainte. E printre altele. Eu n-am fost învățată să-mi fac meseria printre altele. Pentru mine asta a existat. Eu dacă am ajuns la repetiție, eu n-am altceva de făcut. N-am filmare, n-am... Și de multe ori, nu de multe ori, mi-am neglijat mama, mi-am neglijat familia, prietenii. Pentru că eu sunt aproape habotnică pe meseria mea. Când am asta de făcut, n-am nimic altceva. Nu spun că e bine ce-am făcut. Dar asta a fost modul meu. Teatrul a fost pentru mine un mod de viață. Nu mijloc de trai.

„Aha!-urile” din viața lui Catrinel Dumitrescu

I.V.: Oamenii nu mai au răbdarea pe care v-o cerea Octavian Cotescu.

C.D.: Întotdeauna se spune că răbdarea e apanajul actorului. Trebuie să aștepți să ai răbdare, să acumulezi. Să nu te zorești să te afirmi, când n-ai nimic de spus. Și atunci... Dar pe mine m-a ajutat Dumnezeu că, fără să mă zoresc în a mă afirma, chiar după, că spuneam că eram în ușor conflict cu meșterul Cotescu, că nu m-a lăsat să joc la Casandra, m-a trimis la probe de film. Ce-ați zis? Că se dau probe de film. Mi-am zis că nu mă duc, că eu vreau teatru. Și pentru că mi-a spus profesorul meu și au venit de la echipa de filmare, toate studentele au mers, toate au vrut, erau probe pe vremea aia... Și... m-am dus așa, cu arcanul la oaste, m-am dus, am dat probe și le-am și luat. Întâmplător, așa am făcut primul film în anul II cu Cristiana Nicolae și a fost o întâlnire absolut benefică și frumoasă și culmea că am avut foarte mult de filmat la Brăila. Deci nimic nu e întâmplător. Încă ceva... Nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Și nu știe, decât când ajunge așa la o anumită vârstă, zici, dar de ce s-a întâmplat aia? E ca la teatru, ca la un rol când faci ceva la început, dar e cu bătaie lungă, ca spectatorul să zică, aha! de aia s-a întâmplat. Era aia, cu aha! Acum, la vârsta asta, m-a ajuns să spun, aha, de asta s-a întâmplat. Acum mi s-a întâmplat la TIF un... tot un aha din ăsta. Deci, s-a făcut un filmuleț de prezentare, înaintea premiului meu de excelență, care m-a... m-a tulburat, mi-a dat emoții, m-a complexat. Mă rog, nu despre asta e vorba. A fost cu foarte multe emoții, plus că am călcat pe scena aia după atâția ani...

I.V.: Poți să mai emoții după 45 de ani de la debut? Nu se îmblânzesc emoțiile?

C.D.: Ooo! Păi, care ar mai fi frumusețea? Al Pacino încerca, îți iei psihicul seară de seară și dai cu el de toți pereții. N-ai cum... Fără emoții. Poate că asta și lipsește astăzi. Emoția asta. Eu nu am să înțeleg niciodată să... vin să fac între altele. Hai! A, s-a suspendat spectacolul. A picat? Nu pică și ăla că aș pleca puțin în Grecia. Nu e...

Revelația din filmul de prezentare al lui Catrinel Dumitrescu din premiul de la TIFF

I.V.: E mai multă tehnică decât emoție?

C.D.: Tehnică e... Hai să facem și pe asta, printre altele. Eu nu știu așa. Nu știu. E neputința mea. S-a făcut un filmuleț de prezentare. Nu știu cine l-a făcut, dar probabil un tânăr. Care ce să... A văzut și el din filmele mele.

I.V.: „Buletin de București”, „Căsătorie cu repetiție”.

C.D.: Din „Buletin”, din „Pădurea de fagi”, din „Pădurea... ”

I.V.: „Ion”, poate.

C.D.: Din „Ion, Blestemul Pământului”, din... Aia după, Zaharia Stancu, „Pădurea Nebună”, din „Ca-n filme”, în care eram cu Pino Caramitru, făcut de domnul Manole Marcus, și din „Omul care ne trebuie”... Și eu acum mi-am adus aminte că am luat un premiu de interpretare feminină, că ziceam că n-am fost premiantă, nici la școală. Ba, la școală am fost, în primele clase, dar nu am fost obișnuită cu premiile. Ok, deci... Cine a făcut filmulețul n-avea de unde să știe, pentru că a fost o succesiune de secvențe din toate filmele astea, câte puțin, câte puțin, dar făcut cu foarte mult umor și... Mi-a plăcut chiar și mie de mine, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată, dar... Ultima secvență din filmulețul ăsta, abia mi-am adus eu aminte, dar de unde să știe copilul care a făcut filmul, este exact secvența, prim planul, gros planul pe care l-am filmat prima oară în viața mea. Când am făcut „Reurcare, urcă muntele”, Cristiana a zis începem cu finalul. Și primul cadru din viața mea artistică de actor de cinema a fost ăla. De unde a știut copilul ăla să pună exact la final? A știut? Poate că a fost cel mai bun și cel mai sincer cadru care a transmis ceva dincolo de ecran.

Catrinel Dumitrescu, îndrăgostită de teatru, nu de film, fără regrete pentru vreun rol

I.V.: Teatru sau film până la urmă?

C.D.: Teatru categoric. Teatru categoric, deși nu pot să spun că nu iubesc filmul. Filmul l-am învățat din mers, cumva. Am învățat, filmezi astăzi, ca dovadă, finalul. Și începutul... Am învățat să-mi țin un racord al stărilor, a ceea ce se întâmplă. De exemplu, la „Ion” intram pe ușă în exterior la Sibiel, unde am filmat. Deci intram. Și în iarnă filmam interioarele în Buftea și era racord direct intrare în casă. Deci racord nu numai de coafură, îmbrăcăminte, ci să-ți ții un racord de stare, de gând, de tot ce împlinește și face dintr-un rol o prezență umană.

I.V.: Sunt rolurile pe care le-ați jucat, pe care le-ați interpretat, cele pe care le-ați dorit? Adică ar mai fi un rol pe care ați vrea să-l jucați?

C.D.: Nu mi-am dorit niciodată...

Catrinel Dumitrescu: „Eu fără încredere nu funcționez. Fără încredere și un pic de afecțiune. Sunt ca un cățel sau ca un copil care e mai deteriorat, dar copil.”

I.V.: Aveți un personaj pe care ați vrea să-l întrupați pe scenă sau să-l jucați?

C.D.: Niciodată. Eu m-am ferit. Eu am trăit în atât de multă dragoste și din familia mea și familia pe care mi-am făcut-o ulterior, am fost atât de răsfățată și de ocrotită, încât mi-a devenit cumva poate că intuitiv a doua natură să mă ocrotesc singură, că dacă nu mai are cine să mă ocrotească, trebuie să mă ocrotesc eu singură și mi-a fost teamă întotdeauna de dezamăgiri, așa că la mine întotdeauna visele au avut date de plecare reale. Adică în momentul în care mi s-a încredințat ceva, am făcut tot ce mi-a stat în putință, dar n-am cerut în viața mea, nu m-am propus în viața mea ceva și am dorit să fac ceea ce mi s-a dat să fac, pentru că atunci când e încredere de partea cealaltă, din mine faci ce vrei, faci ce vrei în sensul de personaj și mă duci în starea de disponibilitate de a încerca orice. Dar în momentul în care cineva mi-ar spune mie că vezi că te-am impus în distribuția aia, aș fi ca un cel mai ultim aspirant care vrea să fie la teatru și nu știe despre ce e vorba. Eu fără încredere nu funcționez. Fără încredere și un pic de afecțiune. Sunt ca un cățel sau ca un copil care e mai deteriorat, dar copil.

Povestea din spatele spectacolului de succes „Doi pe o bancă”

I.V.: „Doi pe o bancă”. Mai bine de 10 ani, mare succes la Teatrul Nottara. Nu doar 10 ani doi pe o bancă, ci peste 20 de ani, iubirea dvs. de viață și dincolo de viață.

C.D.: Și spectacolul ăsta a avut așa o poveste frumoasă. Toate sunt povești. Toată viața noastră este alcătuită din povești, povești, povești, povești. Asta cu Doi pe o bancă acuma mă stârnește... Am zis, mă gândeam la dialogul ăsta, că dacă e vreo poveste la care nu știu să fac față, o să iau poziția Șeherezadei care stă gânditoare până la ivirea zorilor. Deci eu, jucând în Anecdotă provincială la Bulandra, când eram studentă, domnul Steriade, care tradusese, mi-a dat la un moment dat un text, „Doi pe o bancă”, tradus de el. L-am dus la un teatru, nu spun care, în ideea de a-l face acolo. Nu eram încă în București. Dar între timp am ajuns și la Turda, și la Sibiu. Cât am stat la Cluj, n-am stat numai la Cluj. Unde mi s-a făcut o propunere, și am fost utilă undeva, pe trenuri, pe avioane, eram cu traista în băț tot timpul. A fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Adică nu mă plâng, Doamne, ferește! Și am dus textul la direcție și au zis „da, e foarte interesant”. Eu aveam textul de la domnul Steriade și, într-adevăr, peste o lună, a apărut la avizier, dar cu altă distribuție. Așa că... a rămas undeva acolo. Au jucat alți actori absolut minunați, într-adevăr. Între timp am venit la București și, la un moment dat, nu prea... Eu n-am jucat prea mult la Nottara. Am jucat, așa, în etape. Am avut câte șase ani, șase ani, am făcut un rol, șase ani am stat. Iar am mai făcut un rolișor, iar am mai stat șase ani. O fi și ăsta un ciclu, nu știu, nu șapte, șase. Așa a fost să fie. Și, la un moment dat, după ce... o poveste extraordinară, apropo de domnul George Constantin, imediat după `90, a venit un prieten de-al lui Milu, de la Galați, un actor, Lucian Temelie, un personaj absolut boem, care a înființat... cred că a fost primul teatru particular făcut în România. Bănuții lui, pe care și-i strânsese așa, a vrut să îi investească într-un spectacol. Și, fiind prieten și coleg cu Milu, a venit la el. Mă rog, și de aici a început să se țeasă povestea spectacolului „Omul, bestia și virtutea”, de Pirandello, în care jucau George Constantin, Emil Hossu, Emilia Dobrin, Constantin Diplan, regia Dabija. Deci, noi urmând să repetăm în București, și el să ducă spectacole în turnee, să asigure transportul, cazarea. Ceea ce s-a și întâmplat, eu vreau să spun că în perioada aia, sigur că sunt orgolii, am jucat roluri grele. Mi-a fost drag să fiu în contextul ăsta, numai în ideea că, dincolo că era Milu, subiectiv, dar în ideea că n-aveam decât trei replici. Intram puțin la început și plecam. Ieșeam. O servitorică acolo. Dar bogăție mai mare decât să stai în culise și să-l vezi pe George Constantin și, cum ziceam noi, că meseria se fură și stăteam să-l fur, dar imposibil. Era atât de neașteptat. Era... Doamne, să fim în preajma... Atâtea s-au spus despre George Constantin că a fost unic.

I.V.: Cel mai mare actor...

C.D.: Unic, irepetabil, memorabil, uriaș, taifun, tulburător.

„Doi pe o bancă”, spectacolul născut dintr-o criză financiară. Catrinel Dumitrescu: „Când apăruseră problemele financiare... Că nu mai poți să plătești o echipă întreagă, că noi eram cam mulți. Și ne-a spus, poate găsiți o piesă, mai două personaje, cumva.”

I.V.: Au și fost anul trecut 90 de ani de la nașterea lui.

C.D.: Dar la George Constantin era esența emoției și revelația adevărului. Era atât de neașteptat. Nu știi cum își ducea, că deodată se întâmpla ceva. Era o bogăție. E cea mai mare recompensă pe care am putut să o am eu vreodată pentru faptul că am zis, n-am zis, nu fac eu rolișorul ăsta, numai faptul că am putut să-l urmăresc din culise, numai faptul că am putut să fiu în turnee lângă el, un om de o modestie și o timiditate și... repetițiile. Și acum eu am furat de la el o metodă. El venea la repetiții cu textul scris, textul tipărit și cu caiețelul. El își scria de mână tot rolul. Și am încercat și eu. Doamne, dar câte nuanțe, plus că-l și înveți. Descoperi nuanțe, nu te duci dincolo de cuvânt la gândul ăla de care-mi vorbea Cotescu. Și toate sunt împletite. Și pornind de la povestea asta cu „Omul, bestia și virtutea”, când s-a epuizat spectacolul, cumva, și începuseră să apară astea, financiare.... Că nu mai poți să plătești o echipă întreagă, când noi eram cam mulți. Și ne-a spus, poate găsiți o piesă, mai două personaje, cumva. Eu, având rana mea din suflet și oful de la „Doi pe o bancă”, am zis, așa vrea „Doi pe o bancă”, să găsim un regizor și s-a încântat Tudor Mărăscu, o minune mare, mult m-a iubit Dumnezeu. Am avut un noroc, am întâlnit niște oameni și niște regizori cu care am lucrat extraordinari. Și așa ne-am apucat, am făcut pentru teatrul particular „Doi pe o bancă”, Tudor, cu Milu, am avut premieră la Galați, am încercat câteva turnee, dar deja nu mai... Țin minte că la un moment dat eram undeva în provincie, noi trebuia să jucăm seara și am auzit pe stradă își făceau reclamă cu un difuzor, un alt spectacol din ăsta, de varietate, de... „Veniți diseară!” E, chestia asta o am și astăzi. Poate că de atunci mi-a rămas. „Veniți să mă vedeți, eu sunt extra.” Nu. Cine vrea să te vadă sau cine vine întâmplător și te descoperă, bine. Dacă nu, să mă bag eu în față și să... nu are niciun rost. Și așa s-a născut „Doi pe o bancă.” Și pentru că, ușor, ușor, nici pentru doi actori nu s-au mai putut rezolva financiar lucrurile și la un moment dat, pentru că eu nu prea jucam, am tot tras de Milu și de Tudor. „Hai, mă, să reluăm Doi pe o bancă.” E, și așa. Și am ajuns cu „Doi pe o bancă” și în Canada, și la Malmö, și la Viena și pe unde am mai jucat.

I.V.: De ce credeți că a avut succes, atâta succes, piesa asta?

C.D.: În primul rând că era un text extraordinar și era făcut cu atâta... că e o matematică și în comedie. Era jocul ăla de-a râsul, plânsul... Satisfacția asta că știi că se creează un moment în care îți vine să râzi în hohote și în secunda imediat următoare apare lacrima și... E o chestie de chimie și pe scenă și cu publicul. Pentru că de-aia teatrul... De-aia eu nu cred în... și asta cu pandemia. Teatru filmat, da, ok, sigur că are foarte multe beneficii, că sunt oameni din provincie care nu pot să ajungă în București să vadă un spectacol. Da, sunt și lucruri pozitive, dar teatru fără public în sală... Așa pot să stau acasă să-mi fac eu teatru în oglindă. Nu știu, camera de luat vederi ia mult de la tine, dar nu dă nimic înapoi. Plus că și se supralicitează, se supradimensionează falsitatea când e.

Prieteni care au părăsit lumea împreună. Catrinel Dumitrescu, mărturisire despre un moment dureros: „Ei au fost amândoi în capelă, Tudor cu Milu. Așa le-a așezat cineva, nu știu.”

I.V.: Cum a fost când n-ați mai fost doi pe bancă, cum au fost ultimii ani? Ce tip de comunicare poți să ai cu cineva cu care ai stat foarte mult, pe care l-ai iubit foarte mult? Cum poți să comunici cu el, deși el nu mai este fizic lângă tine?

C.D.: Pentru că e în tine. Apropo de „Doi pe o bancă”, cu două zile înainte să plece Milu, a venit într-o seară de la spectacol, a fost seara la spectacol, și eu aflasem între timp că Tudor, deci, Tudor Mărăscu, regizorul nostru, murise la Paris. Pierduse lupta. Știam că-i bolnav.

I.V.: În 2012?

C.D.: Da. Și n-am știut cum să-i spun, dar n-am avut încotro. Am zis „Tudor nu mai e”. Reacția lui Milu a fost, a făcut așa (n.a. a strâns din ochi), s-a dus la baie, s-a întors, s-a așezat pe canapea și mi-a spus „tu să nu te superi pe mine, dar eu nu mai joc niciodată Banca”. Și peste două zile chiar nu mai putea să o joace. Ei au fost amândoi în capelă, Tudor cu Milu. Așa le-a așezat cineva, nu știu. Și apropo de „Doi pe o bancă”, sunt atâtea replici pe care atunci le dădeam poate din ton, mai puțin acoperite, dar sunt replici care acum ard. Dacă mi-aduc aminte, „mi-e atât de greu să fii singur, Fedea”, acum poate că nu le-aș spune tot așa. Asta e. Asta e meseria. O împletești cu viața, cu... Pentru că și interpretarea unui.... interpretarea, mă rog, actorul, rolurile sunt și ele, în urma unor experiențe de viață. Altfel le concepi, le drămuiești, le dai viață la o anumită vârstă și altfel când treci printr-o anume experiență. Nu știu, de exemplu, aveam în „Nu sunt Turnul Eiffel” al  Ecaterinei Oproiu, jucam cu Marius Bodochi și aveam momentul divorțului. „Ție undele lungi, mie undele scurte.” Ne jucam, era o joacă. Și pe urmă vorbeam cu Marius, când a trecut prin niște experiențe, „păi, tu-ți dai seama totuși, noi le jucam vorbele. Dar când treci prin niște lucruri, altfel le căptușești.”

I.V.: Jucam și ne jucam...

C.D.: Adevărul e că asta cu jucatul la mine cel puțin a fost cum să învăț să nu joc. Să găsesc un numitor comun cu rolul, cu partenerii. Un numitor comun în a găsi adevărul. Adevărul ăla necondiționat.

Ce a făcut Catrinel Dumitrescu în weekendul în care a fost premiată la TIFF? „S-a și întâmplat să fie Sâmbăta Morților. Și primul meu drum a fost la catedrală și am luat niște lumânări și m-am gândit la toți oamenii care mi-au fost în Cluj”

I.V.: Ce vă lipsește cel mai mult?

C.D.: Acum?

I.V.: Din, să zicem, perioada cea mai bună. Un lucru, un sentiment.

C.D.: Acum aș fi nedreaptă să spun, am primit foarte multă afecțiune acum la Cluj.

I.V.: Nu e vorba numai de premiu, ci de reacția publicului...

C.D.: Despre asta e vorba, nu premiul, că premiul m-a dus. Am putut să-mi revăd prieteni. În toți anii ăștia de când am plecat de la Cluj, de 30 și de ani, de atâtea ori mi-am visat străzile, casa, fereastra la care am stat 10 ani. Și n-am mai apucat, am mai trecut de câteva ori prin Cluj cu Milu, înspre Maramureș, dar nu m-am oprit. Nu ne-am oprit nici la teatru, am fost strict la prietenii noștri și de acolo Mănășturul. Și cred că am și evitat... Trebuie să mă ocrotesc. Intru și nu mai găsesc pe nimeni din cei care au fost. Nu mai sunt, nu mai sunt acasă. Și acum mi s-a întâmplat să ajung acolo și am avut o singură dimineață liberă și s-a și întâmplat să fie Sâmbăta Morților. Și primul meu drum a fost la catedrală și am luat niște lumânări și m-am gândit la toți oamenii care mi-au fost în Cluj. Părinți, prieteni, frați, surori, parteneri. A fost foarte frumos. După aceea m-am dus la Someș și m-am dus la casa mea. Mi-am fotografiat, noroc cu telefoanele astea, mi-am fotografiat fereastra. Nu mai eram acasă. Dar m-am întâlnit cu doi dintre mulții prieteni pe care i-am mai avut, că atâți am rămas.

De ce suna Catrinel Dumitrescu la cinci dimineața la ușa prietenilor ei? „Hai că o venit soarta!”

I.V.: Și cel mai vechi prieten pe care îl aveți de când e? Din liceu, din școala generală?

C.D.: Am colega mea de bancă din clasa a II-a, cu care am fost din clasa a II-a până la clasa a XII, cu o sincopă de un an când ea a fost la altă clasă. Am doi prieteni la Cluj care au rămas, nu din teatru, au fost într-un cerc de medici. M-au adoptat ei, că ei te adoptă greu, dar când te adoptă, e definitiv. Și am fost foarte fericită că i-am văzut și am putut să stau cu ei o seară întreagă și să râdem și să uităm cum arătăm acum și să ne simțim la fel ca acum 30 și ceva de ani, când mergeam și alergam în parc și mergeam la înot și făcusem o convenție cu ei să mergem să înotăm. Dar bazinul de înot din parcul din Cluj, unde e și stadionul, nu era pentru public decât între 6 și 7 când veneau sportivii la antrenament. „Pentru noi e foarte greu să ajungem la ora aia. Noi nu ne trezim.” Prietenii mei nefiind din teatru. No, eu vin și vă trezesc în fiecare zi să fim la 6 în bazin, dar nu schimbăm convenția. Nu o schimbăm, nu. Și am ținut-o așa o perioadă, numai că la ei aveau o gașcă mare, cu joiade, cu... Nu exista săptămână de la Dumnezeu să nu se întâlnească, să nu danseze, să se discute, să se mănânce ceva bun, fără formalități și foarte mare morgă. Erau prieteni toți de liceu, cu neveste, cu... Minunati... Și într-o zi, stăteam foarte aproape de ei și am zis, ok,  în fiecare marți la cinci sunt la voi. Dar nu! Că nu! Nu! Și m-am ținut de cuvânt în fiecare dimineață și la un moment dat chef mare la ei, până pe la 3 noaptea și Culi, prietenul meu, Culi și Felicia, cei doi prieteni ai mei, „Te pune pe tine necuratul acum să vii peste două ore.” „Culi” zic, „cum ne-a fost convenția?” „No, bine, nu m-au crezut.” M-am dus acasă, mi-am făcut o cafea, am stat puțin, ora 5 eram sigură. Mi-am pus cotul în sonerie, am sunat, Culi a deschis ușa așa somnoros, și a zis, „tu n-ai casă?” L-am dat la o parte, m-am dus, avea un scripet, așa, am dat jos costumele de baie, am pus de ceai, stătea nedumerit în mijlocul bucătăriei și se uită la mine, se uită, eu mi-am văzut de treabă, zic, „hai, că timpul trece”. S-a sculat alene și s-a dus la Felicia și a zis, „Feli, hai că o venit soarta.” Și de multe ori spunea, „de atâtea ori te-am înjurat când auzeam că suni,” dar de fiecare dată, când ne-ntorceam la ora 10, eu mergeam la repetiții, ei mergeau la serviciile lor, începeai altfel ziua, cu un pic de mișcare, cu glume, bine, că așa cum am râs cu ei, n-am râs în toată viața mea. Ceea ce mi s-a întâmplat și acum în alea două, trei ore.

Catrinel Dumitrescu, actriță: singura lume posibilă

I.V.: Credeți că ați fi putut avea o altă profesie, o altă meserie?

C.D.: Nu cred. Nici nu m-am gândit vreodată. Țin minte că mi-a spus un coleg de la cercul meu de teatru, de la Brăila, de acolo de unde ne-am tras seva, care era foarte talentat, așa, după părerea mea, cu aptitudini, nu? Că nu eram toți, eram acolo niște copilași care au încercat să învețe. Și când a fost să ne orientăm fiecare către facultate, el a dat la un liceu militar, Victor Manta. Și-am zis, „măi, Victor, tu chiar nu vrei să dai la teatru, nu?” Și-a zis, „Catrina”, așa îmi spuneau, Catrină, „atâta vreme cât m-am gândit că pot să fac și altceva, m-am gândit că am pierdut jumătate din bătălie. Și așa a fost. Și-a văzut pe drumul lui, nu știu, pe Facebook ne mai vedem, nu mai știu cum arată, s-ar putea să pot să trec pe lângă el să nu-l mai cunosc, nu știu.

Catrinel Dumitrescu, sfat pentru viitorii actori: „Mai bine orice altceva bun decât un actor mediocru, sau așa, de umplutură.”

I.V.: Dacă ar veni un tânăr la dvs. să vă spună că s-a hotărât să devină actor, ce i-ați spune că îl așteaptă?

C.D.: Să nu o facă decât dacă arde pentru chestia asta. Dacă-l costă viața. Că nu poate fără asta. Altfel decât așa, mai bine orice altceva bun decât un actor mediocru, sau așa, de umplutură.

I.V.: Aveți vreore plică favorită? Din teatru sau din film?

C.D.: Ar fi multe. Din Zeller, din „Mama”. Dacă stai să te gândești la ce bun toate astea?...

I.V.: Aveți un răspuns la întrebarea asta?

C.D.: Nu.

Catrinel Dumitrescu, alergică la proiecte

I.V.: Mulțumesc mult pentru privilegiul să vă am invitată. Vă mai invit...

C.D.: Nu a fost nici cochetărie, nu, a fost tehnica asta, tehnică, sau ce să zic, melcul agresat... Nu... și... și din timiditate, știi, plus că nu știu ce să spun, plus că n-am ceva de care să mă agăț ca perspectivă. Să spun, da, lucrez și apropo de asta cu limbajul de lemn, că nici asta nu suport, noul limbaj de lemn al timpurilor astea. La un moment dat, nu mai știu, am dat un interviu cred că acum la Cluj sau în altă parte, nu știu. Și am zis, nu-mi mai spune asta cu proiectul. Proiect. Toată lumea are proiecte. Și evident că în momentul în care a scris, îmi înlocuise nu mai știu ce cuvânt am spus eu, dar proiect...

I.V.: Project.

C.D.: Da. Și atâta vreme cât mă oprește lumea... Pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu, că am făcut meseria asta. Că... și acum când mă consider eu singură și izolată, nu există zi de la Dumnezeu să nu mă oprească cineva sau să primesc un gând bun.

Catrinel Dumitrescu, dialog cu un fan în parc, când își plimba câinii, după moartea soțului: „Vă mulțumim pentru tot ce faceți pentru noi”.

I.V.: Vă amintiți un moment emoționant? Cea mai frumoasă declarație pe care v-a spus-o cineva? Un spectator sau un telespectator?

C.D.: Multe, multe, multe. Toate care mi-au fost pansament și cred că am mai povestit asta undeva, eram în primele zile după ce a plecat Milu cu cei doi căței ai mei prin Herăstrău. Și la un moment dat a trecut un băiat cu o bicicletă și s-a oprit, s-a întors și mi-a spus „vă mulțumesc, vă mulțumim pentru tot ce faceți pentru noi”. Nu știu ce am îngăimat eu în broboada mea neagră și așa. Și pe urmă s-a dus între căței și a zis „să aveți grijă de mama”.

Viața cu un Golden sau ce înseamnă un prieten câine pentru Catrinel Dumitrescu? Lecția lui Emil Hossu: „să nu trădezi”

I.V.: Trebuie să vă mai întreb ceva. Cum e viața cu doi Goldeni?

C.D.: Nu am doi Golden, am avut un Golden...

I.V.: Cu un Golden.

C.D.: Am avut un Golden 14 ani, care avea 7 ani când a plecat Milu și cu puțin înainte de plecarea lui Milu, am găsit, adică el, Goldenul, a găsit o bucățică de cățel, așa, maidanez.

I.V.: Ah, un golden și un maidanez.

C.D.: Un golden și un maidanez. Alun, deci cățelul meu și al lui Milu nu mai e. Dar băbuța asta a rămas, pe care noi am crescut-o cu fisură pe coloană pentru că a fost lovită de oameni cu o lopată și noi am luat-o mititică, așa, avea 5-6 luni, se târa. A mers Milu cu ea la doctor, n-am crezut că scoatem câine din ea, dar uite că are 13 ani, numai că acum sunt urmările... nu se mai ține pe piciorușele din spate.

I.V.: Ați vrut să aveți Golden sau așa a fost?

C.D.: Noi am avut boxer la început și Goldenul.... eu nu îmi iau accesoriu câine. Pe Golden l-am primit cadou de la doi foști studenți. Și Milu care era... el nu trădează și nu trăda niciodată, a zis că el nu o trădează, Nuca, o chema pe boxeriță, el nu o trădează pe Nuca și că nu vrea să-l vadă, eu mă țineam cu ăsta, căruia îi făcea așa căpucul, avea două luni și era un bleg cu urechi. Deci am zis că nu o să mai am cățel niciodată și nu, nu știu ce, și a zis nu, nu vreau să-l văd, nu o trădez pe Nuca, a plecat la repetiție și a zis când vin, nu vreau să-l găsesc aici. Bineînțeles că a durat până a ajuns cu liftul jos. „Deci acum dacă a venit la noi, lasă-l” și a fost cel mai exagerat în dragostea lui pentru Alun. A venit într-o seară, la un moment dat, de la spectacol și a plecat el cu Alun și eu m-am demachiat, am pregătit cina, și zic cât stau ăștia afară, sun, telefonul era lăsat acasă. Sigur că îți faci tot felul de gânduri, 11, 11 jumate, noaptea, unde-s ăștia? A intrat, am zis: „Unde ați fost?” „A vrut Alun până în Herăstrău” „Păi, pe bune? Și deci dacă Alun voia la Ploiești te duceai la Ploiești?” Și a zis „Da, trăiesc atât de puțin, și ne dau atât de mult încât merită fiecare secundă din viața noastră!”

I.V.: Pe Emil Hossu l-a costat faptul că nu avea în el ideea de trădare, ați spus că n-a trădat niciodată. L-a costat asta în viață?

C.D.: L-a costat... inima lui era foarte mare și generoasă, el voia să fie bine, era prompt în recunoștință, el sărea să ajute pe toată lumea, era generos, era bun, nu, nu, nu suporta, de exemplu, la un moment dat știu că a venit cineva cu un interviu și a spus „Sunteți un mare actor” „Nu, mare era George!” și nu o făcea din emfază sau pentru o copertă, o făcea că așa era el. Nedreptatea îl durea și prin nedreptate deci și trădare. Că trădăm, fiecare trădăm, eu mi-am trădat cățeii, că i-am lăsat singuri să vin aici, trădăm, dar sunt mici trădări. Eu vorbesc de trădările alea mari.

Dezamăgirile lui Catrinel Dumitrescu. „Când n-am mai avut familie, n-am mai avut pe nimeni, mi-a rămas meseria. Acum când se duce și asta, trebuie să mă pregătesc.”

I.V.: Ce v-a dezamăgit cel mai tare?

C.D.: Sunt mai multe, nici nu știu, că le-am și uitat, și asta apropo de discuții, nu pot să vin să scociorăsc, așa, niște amintiri în care am fost, n-am fost. Atâta vreme cât n-ai ceva care să te lege, să te pună din nou, să te să te simți activ, să te simți util... Eu mă tot pregătesc de-a gata și să nu sufăr prea tare pentru că am avut familie, am avut meserie, când n-am mai avut familie, n-am mai avut pe nimeni, mi-a rămas meseria. Acum când se duce și asta, trebuie să mă pregătesc.

Dorința lui Catrinel Dumitrescu: „Să-mi dau dreptul să fiu și vulnerabilă și bătrână și umană”

I.V.: Publicul nu prea e de acord cu asta.

C.D.: E o vreme în care trebuie să mă obișnuiesc, să mă împac cu mine, adică să fac eu așa un pact cu conștiința și sufletul meu, să simplific lucrurile și să-mi dau dreptul să fiu și vulnerabilă și bătrână și umană, dar să fiu așa cum sunt și să-mi păstrez sufletul așa cum e el, nenegociabil.

I.V.:  Cu sentimentul acela, al libertății, pe care v-a învățat cândva la 16 ani Alexandru Tocilescu, să îl aveți.

C.D.: Și pe care l-am asimilat; s-a și potrivit probabil pentru mine și nu și îmi dau dreptul să spun nu. Ceea ce din structura mea nu e. Eu aș vrea să mulțumesc pe toată lumea, să nu jignesc, să nu rănesc, să sar în ajutorul omului când e, la o adică, fără să aștept nimic în schimb. Cred că asta îmi dă acum o seninătate și o liniște, poate de asta n-am dezamăgiri, pentru că n-am făcut ceva ca să aștept ceva în schimb. M-a durut la un moment dat, cred că cel mai tare după plecarea lui Milu, când un om pe care Milu îl iubea necondiționat și pe care l-am rugat să... se făcea un moment In memoriam la teatru și l-am întrebat dacă nu vrea să vină să vorbească ceva și a zis „nu, că vine nu știu ce televiziune” care nu era foarte en vogue, pe vremea aia, dimpotrivă, și atunci m-a durut să văd că asta înseamnă prietenia, aia m-a durut, aia m-a dezamăgit și m-a durut și mă doare și acum, de aia nici nu dau nume. Dar în rest în rest n-am dezamăgiri pentru că n-am avut și nu am așteptări.

Catrinel Dumitrescu, întâlnire cu fanii la Nottara: „i-am strâns în brațe”. Semnele neîntâmplătoare ale sorții într-o zi de 25 ianuarie

I.V.: Ați făcut recent un gest de recunoștință față de public, i-ați întâmpinat cu o floare pe fiecare dintre cei  pe care i-ați întâlnit. Chiar la Teatrul Nottara!

C.D.: A fost o seară absolut emoționantă, când am vorbit cu Monica și am acceptat, am zis mă, nu vorbesc eu în public, nu sunt așa, și până la urmă am zis bine, hai, că e sala George Constantin și am pus o dată, undeva, în ianuarie, cum e, o singură dată pe lună, da? Așa s-a întâmplat în seara aia, ca joia aia să fie exact pe 25 ianuarie, exact data la care Milu pleca de acolo la ora aia și de aia  spun că nimic nu e întâmplător. În seara aia aveam... eram gâtuită, aveam niște emoții, de nu pot să spun mă și gândeam „o să mă ocrotească Milu, că e cu mine tot timpul, o să mă ocrotească în ea Georgică” și în momentul în care am ajuns la teatru, coborând pe scări, noi nu avem semnal și culmea îmi sună telefonul, deci nu începuse, înainte să înceapă, deci înainte să intre publicul, mă sună Mihai, Mihai Constantin, băiatul lui George Constantin, da? Care nu m-a sunat în ăștia 12 ani, de aceea ce vă zic, „știu că e 25 și știu că ți-e greu” și ăsta a fost un semn de undeva, nu știu de unde, și în dorința de a mă ...  publicul nu e așa o entitate. Pe scenă, când ești altcineva, când interpretezi, e cu totul altceva. Știi că e acolo, dar acum, ca să pot să vorbesc eu oamenilor... să vorbesc așa în bălării? Eu vreau să-mi privesc oamenii în ochi cu care vorbesc, și mi-a venit ideea și am ieșit acolo, și le-am deschis ușa, și i-am luat în brațe și le-am luat bomboane și mi-am găsit, am primit flori și am vorbit cu niște oameni necunoscuți, oameni pe care i-am strâns în brațe și pe care i-am văzut că n-au venit ca să bifeze o acțiune. Au venit pur și simplu ca să stăm de vorbă și asta m-a ajutat foarte mult, nici n-am plâns, adică...

I.V.: Mihai a sunat la timp.

C.D.: Mihai a sunat la timp, da!

Mesajul lui Catrinel Dumitrescu pentru public: însoțiți revolta de iubire

I.V.: Mulțumesc mult pentru aceste emoții împărtășite și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

C.D.: Nu e un sfat, e ce încerc eu să fac așa în fiecare zi, când simt revoltă față de ceva și să însoțesc revolta aia... vreau să fac un pic de scut așa, cu un pic de umor, cu inteligență, câtă se poate, cu iubire și să încerc să fac în fiecare zi ceva bun, atât, cât de mic, ceva bun. Și mai încerc în toată lumea asta caraghioasă și de mare cumpănă, prin care aveam cinstea să trecem, cum zicea Caragiale, să îmi țin lumina lăuntrică aprinsă.

I.V.: Mulțumesc mult.

C.D.: Cu drag.