Pivotarea euroatlantică spre Asia trece puțin și pe la București

„Pivotarea Americii spre Asia”, despre care vorbim din epoca Obama, constituie un concept de politică externă care necesită o serie de actualizări și de nuanțări. În primul rând, opțiunea logică a Statelor Unite de a privi cu insistență spre cea mai dinamică zonă a globului sub raport economic nu a însemnat o întoarcere a spatelui către Europa – nu e ca și cum Casa Albă și-ar fi mutat fruntea dinspre New York și Boston, de unde scruta Atlanticul încă de la 1776, către Los Angeles și Seattle, de unde ar urma să vegheze (doar) Pacificul în noul mileniu.

Ambasadorul Coreei de Sud la București, E.S. Kap-soo Rim, și omologul său japonez, E.S. Hiroshi Ueda

Să observăm, mai întâi, că „sudura euro-atlantică” concretizată în 1918 și 1945 nu este una superficială, ci s-a transformat într-o simbioză: nimic din ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană nu lasă indiferent Washingtonul; nimic din ce face America nu e tratat cu indiferență la Bruxelles. Statele Unite au intervenit ferm (și) în ultimii trei ani în crizele majore din vechiul centru geografic al lumii (agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, agresiunea Hamas împotriva Israelului), refuzând așadar să invoce „pivotarea spre Asia” drept scuză pentru a ignora Europa de Est și Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, nici Europa nu poate neglija „secolul asiatic al Americii”, Bătrânul Continent având, de altfel, propriile motive pentru a-și dezvolta relațiile cu marile puteri democratice din regiune, precum Japonia sau Coreea de Sud. Economia, tehnologia, demografia, principiile de reziliență – sunt tot atâtea motive pentru care Europa să își dezvolte propria strategie asiatică (Japonia și Coreea de Sud sunt printre cele mai reziliente state din lume; Coreea, de exemplu, a fost declarată „cel mai rezilient stat în pandemie” în cadrul Bloomberg’s Covid Resilience Ranking)

Pentru România, această teză are un caracter special. Istoricii regimului Ceaușescu (dar și publicul larg!) știu bine că evadarea parțială a Bucureștiului din lagărul sovietic – ruptura relativă de Kremlin – s-a produs printr-o „pivotare asiatică”. La acel moment, această pivotare a vizat China comunistă și, vai, Coreea de Nord – opțiune cu efecte dramatice în politica internă; în loc să fie inspirat de tendințele de liberalizare venite dinspre Moscova după 1985, Nicolae Ceaușescu a fost influențat de cultul personalității care se practica la Beijing și Phenian. Ce e interesant, totuși, în această perioadă, e rolul pe care diplomația din România l-a putut juca, ca intermediar, între Washington sau Tel Aviv, pe de o parte, și Hanoi sau Beijing, pe de alta, cu precădere în perioada 1965-1978, când regimul comunist de la București încă părea frecventabil pentru Occident.

Capacitatea României de a-și redirecționa, după 1989, „vocația asiatică” înspre Seul și Tokyo s-a dovedit una nespus de inspirată. Opțiunea noastră categorică pentru un destin euroatlantist nu a împins Bucureștiul să părăsească regiunea Pacificului, ci mai degrabă să-și orienteze parteneriatele strategice către forțele democratice de aici. Japonia și Coreea de Sud sunt parteneri vitali ai NATO și parteneri strategici ai României. Parteneriatul strategic cu Japonia a fost parafat la 7 martie 2023 de președintele Iohannis și de premierul Fumio Kishida. Parteneriatul strategic cu Republica Coreea datează din septembrie 2008, România fiind, de altfel, primul stat al Uniunii Europene care a parafat un astfel de parteneriat cu Coreea de Sud. Am avut șansa unor ambasadori excepționali în regiune (doar un exemplu: minunatul diplomat și om Viorel Isticioaia-Budura care, pe lângă pozițiile din MAE, a fost director al Departamentului Asia-Pacific din Serviciul European de Acțiune Externă și ambasador al UE în Japonia). De asemenea, am beneficiat în ultimii ani de diplomați remarcabili din Japonia și Coreea de Sud la București: E.S. Hiroshi Ueda, ambasadorul Japoniei, care își încheie în aceste zile mandatul, primind de altfel din partea ministrului Luminița Odobescu Ordinul Național „Serviciul Credincios" în grad de Mare Cruce pentru dezvoltarea fără precedent a relațiilor româno-japoneze (a se vedea, de exemplu, istoria podului de la Brăila, de peste Dunăre). Un ambasador cu un bilanț excelent este și reprezentantul Republicii Coreea la București, E.S. Kap-soo Rim, care a inaugurat Forumul România–Republica Coreea, a cordonat discuții strategice cu investitori coreeni despre Portul Constanța sau despre Cernavodă, a adus decidenți de elită de la Seul la București și care pregătește anul 2024 ca moment de apogeu al colaborării dintre țara noastră și Coreea de Sud.

Sunt premise remarcabile pentru diplomația de la București în contextul pivotării euroatlantice spre Asia. Nu doar America își recalibrează în acești ani poziția în raportul cu Pacificul; și Uniunea Europeană face același lucru. Avantajul nostru strategic este că ne aflam deja în Asia, ca jucător diplomatic relevant, înainte ca această repoziționare strategică să înceapă; un al doilea avantaj este viteza și fluența cu care Bucureștiul a realizat în anii ’90, în mod credibil, după evadarea din lagărul sovietic, trecerea dinspre partenerii ideologici ai epocii comuniste înspre liderii Asiei liberale. Construim pe o temelie solidă, nu pe un teren gol. Avem tradiția diplomatică și parteneriatele strategice care ne permit să fim un punct de sprijin sau o piatră unghiulară în orice pivotare spre Pacificul democrațiilor consolidate și nu am nicio îndoială că în noul secol Bucureștiul will be punching above its weight în Asia.