Persistența „Sindromului Galápagos” nu este un accident, ci o politică de durată
0Analogia incompetenței politice cu Sindromul Galápagos evidențiază un pericol iminent al sistemului politic românesc, care odată rămas izolat la evoluțiile din jur, să devină/chiar să rămână irelevant și ne-viabil în contextul european actual. Exact cum speciile endemice sunt vulnerabile la schimbările aduse din afară, și politica autohtonă s-a dovedit fragilă în fața șocurilor externe (cerințe de integritate, pandemie, crize economice) pe care nu le poate gestiona conform standardelor moderne.
În ultimul deceniu, România a oscilat între presiunea adaptării la normele UE și tentația de a se refugia în propriul ecosistem. Caracteristicile sindromului – izolare, inovații locale nefuncționale extern, standarde legislative unice și rezistente la schimbare, plus un deficit de competitivitate – toate se regăsesc în comportamentul clasei politice autohtone. Exemplele analizate, de la legi făcute pentru interesul propriu al elitei și până la ezitarea în implementarea reformelor asumate, conturează imaginea unui sistem (și a unor structuri) care „nu trăiește nicăieri altundeva” și care refuză cu obstinație contactul transformator cu exteriorul.
Pe termen lung, această abordare este ne-sustenabilă. Integrarea reală în lumea europeană cere adaptare, deschidere către bune practici și acceptarea evoluției. Altfel, riscul este ca România politică să rămână un dinozaur “închis pe dinafară”, incapabil să concureze și să prospere în ecosistemul continental – exact soarta tragică a speciilor Galápagos care nu au putut supraviețui confruntării cu lumea exterioară.
Reluarea observațiilor lui Cătălin Avramescu din vechiul său articol despre Sindromul Galápagos devine astăzi surprinzător de actuală, în condițiile în care noua Strategie Națională de Apărare introduce conceptul de „independență solidară” – o formulare ambiguă, autohtonă, care pare să ducă mai degrabă către aceeași izolare intelectuală și instituțională pe care Avramescu o denunța acum un deceniu. Dacă Sindromul Galápagos descria evoluția unor sisteme politice ce se închid în propriile lor logici, generând norme, instituții și reflexe incompatibile cu mediul extern, „independența solidară” riscă să repete exact acest mecanism: o invenție semantică ce sună sofisticat, dar care poate ascunde incapacitatea de a articula o integrare reală și matură în arhitectura occidentală de securitate. Mai degrabă decât o ancorare în practicile și limbajul strategic al aliaților, această sintagmă evocă din nou tentația românească de a-și construi propriile „specii politice endemice”, adaptate la climatul intern, dar dificil de tradus și de utilizat în ecosistemul strategic al partenerilor.
Ce este „Sindromul Galápagos”?
Termenul provine din biologie, descriind evoluția izolată a unor specii unice aflate pe insulele Galápagos, care devin neadaptate la mediul extern. În sens figurat, el denotă situații în care un sistem evoluează în izolare extremă, dezvoltând caracteristici locale incompatibile cu exteriorul. Un exemplu clasic este piața japoneză de telefoane mobile, care a produs modele cu funcții inedite, dar „nevandabile oriunde altundeva” din cauza standardelor tehnice locale și a lipsei de compatibilitate cu restul lumii. Cu alte cuvinte, inovațiile acestor ecosisteme izolate pot fi spectaculoase, dar nerelevante extern și vulnerabile în contact cu mediul global.
Izolarea sistemică a clasei politice românești
De mulți ani clasa politică românească suferă de un veritabil „sindrom Galápagos”. Există numeroase semne că acest ecosistem politic autohton a evoluat izolat, dezvoltând „creaturi bizare” greu de găsit în alte democrații. Tendința de izolare extremă s-a manifestat încă de la începutul anilor ’90, când primele guverne postcomuniste au arătat un dezinteres pentru modernizarea autentică după modele occidentale. Regimul Iliescu, de pildă, „a refuzat să își asume tranziția spre un capitalism democratic și liberal”, rezultând un hibrid monstruos al vechiului sistem cu noile instituții. Această atitudine de autosuficiență s-a perpetuat: „Ete, dom’le, lasă-mă cu Franța aia... la noi e America!” – replica anecdotică evocată de Cătălin Avramescu ilustrează perfect refuzul încăpățânat al politicienilor autohtoni de a accepta modele și recomandări externe. În loc să învețe din „genele” altor democrații – așa cum Japonia s-a inspirat din instituțiile Germaniei lui Bismarck sau Austria a exportat modelul Curții Constituționale în lume – în România s-a preferat adesea calea izolării și a soluțiilor autohtone indiferente la practicile internaționale.
Această izolare sistemică se vede și în politica externă limitată a liderilor de la București. Deși România este membră UE și NATO, implicarea sa în deciziile europene este adesea pasivă. Țara rămâne „mai degrabă un beneficiar decât un furnizor de idei și resurse” în cadrul UE, fiind ineficientă în a juca un rol activ în procesele decizionale europene. În momente de criză (pandemie, șocuri energetice), autoritățile de la București abia au reușit să copieze și să implementeze recomandările UE, fără inițiative proprii notabile. Această dependență de direcția dată de alții și lipsa de contribuție originală reflectă izolarea de bunele practici internaționale – România nu reușește să se ridice la nivelul de competitivitate politică al partenerilor, preferând să navigheze după propriile obișnuințe.
„Inovații” politice locale, nerelevante în exterior
Ca și speciile endemice din insulele Galápagos, sistemul politic românesc a generat forme instituționale unice, adesea incompatibile cu standardele democratice general acceptate. Un exemplu a fost vechiul sistem de vot uninominal (2008–2016), care, paradoxal, înlătura câștigătorii din Parlament și promova pierzătorii – o anomalie electorală ce contrazice însăși funcția de bază a alegerilor. Această „inovație” mioritică, menită teoretic să îmbine reprezentarea proporțională cu votul direct, a produs distorsiuni atât de mari încât a trebuit abandonată, dovedindu-și nerelevanța în afara contextului politic românesc.
Un alt exemplu de standard autohton incompatibil extern este prezumția constituțională a caracterului licit al averii, unică în Europa, introdusă în Constituția României. Această prevedere practic blochează confiscarea averilor ilicite obținute din corupție, contrând tendința internațională de a folosi instrumente legale puternice pentru recuperarea produsului infracțiunilor. În timp ce multe state europene au mecanisme eficiente de verificare și confiscare extinsă a averilor nejustificate, România și-a creat un obstacol legislativ propriu care a frustrat ani la rând eforturile în lupta anticorupție. Standardul intern, auto-referențial, a prevalat asupra normelor recomandate pe plan extern, alimentând percepția că la București prioritățile legislative sunt desprinse de interesul public și alinierea europeană.
De-a lungul ultimului deceniu, Parlamentul și guvernele României au produs și alte astfel de „inovații” locale. Practica abuzivă a ordonanțelor de urgență – frecvent folosite pentru a modifica legi peste noapte, fără consultare – a fost aspru criticată de Comisia de la Veneția și experți, fiind considerată neconformă cu principiile statului de drept. Totuși, politicienii au perseverat în acest obicei, folosind ordonanțele ca pe un instrument convenabil de a-și impune agenda, chiar și atunci când conținutul lor contravine standardelor UE sau recomandărilor instituțiilor internaționale. Un caz notoriu a fost Ordonanța de Urgență 13/2017, prin care guvernul a încercat dezincriminarea unor fapte de corupție. Inițiativa a stârnit un val uriaș de proteste interne – zeci de mii de oameni scandând „Nu legalizați hoția!” în Piața Victoriei și a atras critici dure din partea partenerilor externi, forțând în final abrogarea ordonanței. Această încercare de „inovație legislativă” a fost irelevantă și inacceptabilă în exterior, demonstrând coliziunea dintre standardele interne auto-referențiale și valorile europene privind integritatea publică.
Ineficiența instituționalizată și autosuficiența legislativă
Un efect al acestei evoluții izolatoare este instituționalizarea unor practici ineficiente și autosuficiența clasei politice, care se auto-perpetuează după reguli proprii. Numeroase analize evidențiază faptul că sectorul public din România este în prezent caracterizat de o rezistență puternică la schimbare și de un nivel scăzut de proactivitate și inovare. În loc să caute reforme administrative inspirate de modelele de succes din Europa, aparatul de stat rămâne tributar vechilor metehne – birocrație stufoasă, decizii opace, dezinteres față de eficiență. Orice tentativă de modernizare structurală (digitalizare, debirocratizare, meritocrație la recrutarea personalului) se lovește de inertia instituțională și de rețelele de interese consolidate de-a lungul anilor. Cu alte cuvinte, ineficiența a fost instituționalizată și a devenit normă, nu excepția.
Un capitol aparte îl reprezintă clientelismul politic și nepotismul, fenomene care au atins un nivel de profunzime egal cu existența sistemului însuși. Alocarea fondurilor publice și numirile în funcții cheie s-au făcut adesea pe criterii de loialitate politică, nu de competență, ducând la risipă de resurse și slaba performanță a instituțiilor. Bertelsmann Transformation Index nota că bugetul este irosit pe cheltuieli curente și numiri clientelare, investițiile rămânând infime, iar agențiile publice fiind populate prin sinecuri politice. Aceeași sursă sublinia „deprofesionalizarea vieții politice”, până la cele mai înalte niveluri, și declinul angajamentului liderilor față de lupta anticorupție impusă de UE. Practic, partidele tradiționale au creat un ecosistem închis, în care promovează cadre obediente (uneori chiar fără experiență, cum a fost cazul instalării unui general în retragere ca prim-ministru fără suport politic real) și resping adesea expertiza independentă. Această cultura politică autosuficientă generează politici publice slabe și o lipsă de competitivitate administrativă, vizibilă în comparațiile internaționale.
Rezistența la reformele externe și ignorarea bunelor practici europene
Un simptom central al „sindromului Galápagos”, din perspectivă politică, este rezistența la adaptare, adică tendința de a respinge reformele și standardele venite din exterior, chiar cu riscul izolării. În ultimii 10 ani, România a avut numeroase ocazii de a implementa bune practici internaționale – de la recomandările MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare în justiție) până la reformele structurale condiționate de fondurile UE (ex. Planul Național de Redresare și Reziliență). Adesea însă, clasa politică a opus rezistență acestor schimbări sau le-a adoptat doar formal.
Cea mai elocventă situație a fost criza justiției din 2017–2019. Venit la putere în 2017, PSD a inițiat modificări legislative care slăbeau lupta anticorupție și independența justiției, stârnind îngrijorare la Bruxelles și proteste masive în țară.
Comisia Europeană a avertizat ferm că România nu doar a stagnat în procesul de reformă, „dar a și readus în discuție aspecte considerate închise” și a înregistrat involuții față de realizările ultimului deceniu. Frans Timmermans, vicepreședinte al CE, a calificat drept „regretabil” faptul că autoritățile de la București au sistat cursul reformelor și au dat înapoi pe chestiuni unde se făcuseră progrese remarcabile în anii anteriori. Raportul MCV din noiembrie 2018 nota tranșant că „evoluțiile recente au inversat cursul progreselor” și au pus sub semnul întrebării caracterul ireversibil al reformelor. Cu alte cuvinte, în loc să continue adaptarea la standardele statului de drept european, guvernul de atunci a preferat să revină la vechile apucături, protejând politicienii suspectați de corupție și subminând instituțiile independente. Reacția dură a UE – inclusiv o rezoluție a Parlamentului European care condamna regresul democratic – arată cât de în contratimp cu bunele practici europene ajunsese sistemul politic românesc.
Chiar și atunci când au acceptat formal reforme propuse de UE, liderii autohtoni le-au tratat cu jumătate de măsură. Un exemplu actual este implementarea Planului de Redresare și Reziliență (PNRR): deși România are alocate ~30 de miliarde de euro pentru proiecte și reforme, guvernanții au fost reticenți în a aplica schimbările dificile (în sistemul de pensii, salarizare, administrație). Până la sfârșitul lui 2022, reformele structurale asumate în PNRR au rămas neîndeplinite, punând sub semnul întrebării capacitatea țării de a cheltui eficient fondurile și de a se moderniza. Practic, reziliența la schimbare a sistemului prevalează chiar și când există stimulente financiare majore pentru reformă. Iar atunci când reformele implică costuri politice (tăieri de privilegii, restructurări), partidele de la putere preferă să treacă sub tăcere subiectul sau să-l paseze către UE. S-a ajuns în situația paradoxală ca deciziile nepopulare dar necesare să fie „delegate” Bruxelles-ului, politicienii interni lăudând beneficiile apartenenței la UE dar distanțându-se de responsabilitatea schimbărilor impuse de aceasta.
Un eveniment recent subliniază aceeași tendință: încheierea MCV în 2022. Ridicarea mecanismului de monitorizare a fost prezentată triumfal de politicieni ca un succes, aceștia bucurându-se că nu vor mai fi supravegheați în privința reformelor judiciare. Însă societatea civilă și experții au privit cu îngrijorare acest moment, considerând că UE a pierdut un instrument de presiune tocmai când angajamentul anti-corupție intern începea să slăbească. Entuziasmul clasei politice de a scăpa de monitorizarea externă confirmă, încă o dată, rezistența lor intrinsecă la conformarea cu standarde externe și dorința de a-și rescrie regulile după propriile interese.
Lipsa de competitivitate și relevanță în context european
Consecința acestor trăsături – izolare, inovații non-transferabile, rezistență la reforme – este că România rămâne codașă la capitolul competitivitate politică și administrativă în UE. În ultimii 10 ani, țara a fost adesea percepută ca „elevul problemă” al estului Europei, cu imagine negativă legată de corupție și guvernare deficitară. Deși au existat și progrese (mai ales datorate presiunii societății civile și a instituțiilor europene), clasa politică nu a reușit să aducă România la nivelul de performanță al partenerilor săi.
La nivel de leadership, politicienii români sunt puțin conectați și influenți în plan european. În 2022, eșecul aderării la spațiul Schengen – deși cauzat geopolitic de veto-ul altor state – „a subliniat încă o dată lipsa de profil, inițiativă și conexiuni europene a liderilor actuali ai României”. Liderii de la București nu au reușit să își construiască alianțe solide și să își promoveze interesele, rămânând marginali în rețeaua decizională a UE. Bertelsmann Index nota că președintele și guvernul au vorbit “cu o singură voce” în mediul extern abia în ultimii ani, evitând conflictele deschise cu Bruxelles-ul, însă consensul intern a venit la pachet cu erodarea credibilității personale a acestor lideri. Mulți miniștri au o greutate politică redusă și chiar probleme de integritate (scandaluri de plagiat), iar principalele partide sunt lipsite de viziune și lideri puternici. Toate acestea se traduc într-o capacitate scăzută de a concura cu alte state membre în atragerea de funcții importante la nivel UE, în influențarea politicilor europene sau pur și simplu în a implementa rapid și eficient politicile comune.
În plan intern, lipsa competitivității se vede în performanțele socio-economice modeste relativ la restul UE, dar și în faptul că România rămâne reactivă, nu proactivă. În loc să fie un furnizor de bune practici, România importă tardiv soluții testate în alte părți. De pildă, în pandemie și criza energiei, guvernul de la București „abia a reușit să implementeze cadrele de răspuns UE”, nefiind în stare să vină cu inițiative proprii adaptate contextului local. Iar în domenii precum digitalizarea administrației, educație sau infrastructură, decalajele față de media europeană reflectă nu incapacitatea societății, ci deficiențele de guvernanță. Fondurile europene care ar trebui să aducă modernizare sunt folosite sub potențial – există mereu „îndoieli privind fezabilitatea proiectelor și abilitatea de a cheltui sumele alocate”. Cu alte cuvinte, sistemul politic izolat își penalizează propria țară pe scena competitivității europene. În concluzie avem un ecosistem politic ce riscă irelevanța.
Pensiile magistraților și întreaga discuție reaprinsă în 2025 în jurul lor ilustrează exemplar cum politica românească produce, de trei decenii, „specii endemice” — construcții instituționale născute din izolare, protejate de un ecosistem juridic special și dificil de explicat sau justificat în orice cadru comparativ european. Problema nu este doar cuantumul pensiilor, ci arhitectura întreagă care le face aproape intangibile. De la prezumția constituțională a caracterului licit al averii, unică în Europa, la interpretările extinse privind independența judecătorilor, până la deciziile repetate ale Curții Constituționale care blochează orice tentativă de reformă, tot acest ansamblu funcționează ca o faună administrativă izolată, adaptată perfect la clima politică internă, dar incompatibilă cu orice standard extern de echitate și sustenabilitate.
Discuția din 2025 arată limpede că nu este vorba de reformă, ci de o coregrafie repetitivă: Comisia Europeană transmite necesitatea alinierii la reformele asumate, guvernele mimează disponibilitatea, iar magistratura — sprijinită de mecanisme constituționale care funcționează ca un scut — respinge orice schimbare. Trecută prin filtrul izolării instituționale, independența justiției devine, în această interpretare endemică, nu garanția unui act de justiție profesionist și responsabil, ci justificarea autonomiei totale față de orice presiune externă, inclusiv față de imperativele de responsabilitate fiscală sau socială. Astfel, „independența” nu mai este un mijloc, ci un capăt de drum: un concept utilizat pentru a închide sistemul într-un cerc autoreferențial, în care doar standardele interne sunt valide, iar orice comparație internațională este respinsă ca intruziune.
Ceea ce vedem în 2025 nu este o confruntare între guvern și magistrați, ci între două filosofii de guvernare: una europeană, bazată pe echitate, transparență și sustenabilitate, și una autohtonă, calibrată să conserve un privilegiu de castă în numele unui principiu interpretat local. Asemenea speciilor de pe insulele Galápagos, acest sistem s-a adaptat atât de bine la mediul închis al politicii românești — la ordonanțe, la hotărâri ad-hoc, la complicitățile dintre elite — încât a devenit fragil, greu de tradus și aproape imposibil de justificat în exterior. În loc să evolueze prin contact cu mediul european, continuă să se transforme în interiorul propriei insule instituționale, adâncind decalajul față de realitățile și așteptările societății.
Astfel, pensiile magistraților nu sunt doar un subiect de politică publică, ci un simptom. Ele arată că, în ciuda discursurilor oficiale despre „alinierea europeană” și despre maturizarea statului, încă nu ne-am vindecat de Sindromul Galápagos. Continuăm să producem norme, practici și privilegii care nu trăiesc nicăieri altundeva, concepute pentru un ecosistem politic izolat și reactive, incompatibil cu arhitectura europeană de responsabilitate democratică pe care pretindem că o împărtășim.
În acest sens, discuția despre pensiile magistraților funcționează ca un preludiu perfect pentru înțelegerea modului în care statul român continuă să își inventeze propriile concepte și propriile excepții, uneori chiar în domenii critice precum securitatea națională. Introducerea în Strategia Națională de Apărare a noțiunii de „independență solidară” nu este, de fapt, o inovație strategică, ci o extensie a aceluiași reflex insular: acela de a formula termeni care sună sofisticat, dar care nu corespund niciunui limbaj operațional folosit de aliați. Este, în esență, aceeași logică endemică transpusă într-un alt domeniu — o încercare de a reconcilia, prin formulări autohtone, incapacitatea de a articula o integrare reală și matură în arhitectura euroatlantică. Așa cum pensiile speciale sunt protejate printr-un mecanism juridic adaptat propriei insule instituționale, și „independența solidară” pare să protejeze o ambiguitate de poziționare strategică: un concept născut mai degrabă din izolarea mentală a sistemului decât dintr-o convergență reală cu doctrinele și practicile occidentale. Iar faptul că astfel de formule proliferează în documentele fundamentale ale statului arată, fără ocol, că persistența Sindromului Galápagos nu este un accident, ci o politică de durată.
Se încarcă comentariile...
