Perioada interbelică şi ”epoca de tuci”

Un coleg de rubrică, istoric, numeşte perioada interbelică tot un fel de ”epocă de aur”, pe care românii, fiind de felul lor nostalgici, o privesc cu o admiraţie nemeritată. Până revin la ”nemeritată”, mă grăbesc să spun că, în opinia mea, ironia conţinută de sintagma arhicunoscută nu ar trebui să fie transferată asupra altei perioade din istoria românilor.

Comparaţia mi se pare nedreaptă şi total neinspirată. Cei care au trăit în ”epoca de aur”, privind astăzi nostalgic către interbelic, despre care au aflat doar din cărţi, sunt întru totul motivaţi. Perioada ceauşistă este unică şi, sperăm, irepetabilă. Mai ales după 1989, i s-a spus ”de aur” în bătaie de joc, nu mai trebuie demonstrat. Putem să transferăm această bătaie de joc la adresa perioadei interbelice? Nu cred, lumea de atunci a avut farmecul şi meritele ei istorice.

Autorul ne îndeamnă indirect, aşadar, să nu mai privim înapoi cu nostalgie, nici la ”epoca de aur”, aşa cum fac tot mai mulţi - nemulţumiţi de cea de... tuci în care trăim în prezent -, nici la interbelic. De ce? Ca să putem privi către viitor.  Care viitor, când despre luminiţa de la capătul tunelului lui Ciorbea s-ar putea spune celebrele versuri eminesciene: ”Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie/Era pe când nu s-a zărit/Azi o vedem, şi nu e”?

De ce să nu mai privim în trecut cu nostalgie? Pentru că avem în faţă un mit, pentru că realitatea e alta, susţine domnia sa. Şi vine cu argumente care să demonstreze că interbelicul nu merită să fie nici pe departe privit cu admiraţie. Procedeul folosit e simplu: se ia în discuţie doar ce se poate critica în perioada respectivă, ignorându-se partea bună a lucrurilor, adică partea plină a paharului.

De exemplu, se discută despre procentul analfabetismului, sau reforma agrară nereuşită de atunci. Dar astăzi, după aproape un secol, când privim în jurul nostru, avem noi curajul să deschidem gura în legătură cu aceste subiecte? O comparaţie între noi, cei de acum, şi ei, cei de atunci, nu cred că ne-ar permite vreo ironie, oricât de uşoară, la adresa celor două epoci din secolul trecut.

Oricum, se uită un lucru esenţial:

România era respectată atunci pe întreaga planetă. În spatele acestui respect se află argumentele de care am avea nevoie şi astăzi. În memoria noastră, sertăraşul pe care scrie ”interbelic”, făcut din lemn de trandafir parfumat, de culoare roşietic-maronie, are locul lui aparte, aproape tainic.

De ce să nu recunoaştem că în momente de restrişte contemporană deschidem acest sertăraş, care păstrează în el un aer mai reconfortant decât cel de azi, de parcă am încerca să facem aromoterapie?

De aceea, l-aş ruga pe domnul istoric să ne fie îngăduit să privim cu nostalgie acolo unde simţim noi că e mai bine. Nostalgia nu se poate nici dirija, nici controla, nici educa, această stare melancolic-euforică trebuind să fie lăsată în pace să se manifeste neângrădită de nimeni. Nu vă supăraţi, dreptul la nostalgie ar trebui inclus în lege.

De ce să nu recunoaştem că ne refugiem, uneori, în perioada regilor şi, mai la vale, a domnitorilor de neam românesc, cu toate meritele şi păcatele lor, pentru o gură de aer mai proaspăt?

Din păcate, unii confraţi de-ai noştri au grijă să îi ia la refec, periodic, pe toţi marii noştri înaintaşi, legându-se mai ales de viaţa lor personală, de aplecarea lor mai atentă, uneori, asupra plăcerilor vieţii, ca şi cum noi am fi doar uşi de biserică. Astfel, în nomenclatorul profesiilor s-a înscris în ultimii ani o nouă meserie, cea a demolării de valori româneşti.

Din rândul demolatorilor de înaintaşi, cu trimiteri la însuşirile mâzgălite ale tuturor românilor,  fac parte mai ales unii istorici, dar şi scriitori (care le dă la cap tuturor clasicilor-s.r.), al căror număr creşte simţitor. În ultimii ani, un istoric cunoscut se străduieşte din răsputeri să demonstreze că poporul român este vai de mama lui şi o face cu o plăcere vecină cu sadismul, ignorând efectele malefice pe care le produce în rândul cititorilor,  atât interni, cât şi externi. Acest om infernal se străduieşte din răsputeri să contribuie, de fapt, la o prăbuşire morală internă, atotcuprinzătoare.

În urma unor asemenea lecturi, oferite în zilele noastre chiar de români, străinii ar putea să exclame: ”Iată o Românie de doi bani!”, cum ne mai este dat să auzim uneori, şi ne doare.

Pentru istoricul respectiv, însă, importante sunt gloria, neagră de data aceasta, şi banul, cărţile sale cumpărându-se masiv. Dacă s-ar publica o carte despre meritele şi calităţile românilor, numeroase la rândul lor, mi-e teamă că nu ar cumpăra-o mai nimeni, dar asta e o altă discuţie.    

Aşadar, perioada interbelică constituie pentru o bună parte a românilor de azi un loc de refugiu virtual, privit cu nostalgie şi este bine că îl avem. Unele ”mituri”, ca cel al interbelicului, sunt necesare în istoria unei naţii, iar demolarea lor poate fi doar contraproductivă.

Ce nevoie am de un adevăr istoric păgubos, presupunând că acesta există? De fapt, după ce alegem grâul de neghină în materie de date istorice, noi ne ducem la piaţă cu neghina, unde sunt destui interesaţi s-o cumpere.

Românii au tot mai mult nevoie de repere, chiar de ”mitul” în discuţie, cum îl numeşte autorul invocat, deoarece sunt tot mai dezorientaţi, parcă nu se mai regăsesc. Să recunoaştem că ne simţim mai pe picioarele noastre, mai verticali când privim chipurile unor domnitori ca Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş şi atâţia alţii.

Totodată, iertată fie noua sintagmă, din perspectiva ”epocii de tuci” în care trăim, mi se pare tonic, reconfortant să priveşti cu nostalgie la perioada interbelică, de culoarea şi consistenţa cuprului mai curând, nu a aurului, folosit în mod nedrept pentru a da o strălucire falsă unei epoci comuniste.

De dragul unor lucrări mai mult sau mai puţin ştiinţifice, nu cred că e bine să demolăm tot ce e vechi în jurul nostru. Prefer să am în faţă inclusiv o clădire bătrână, obosită de vreme, din care să se audă melodii de Vasile Cristian, Titi Botez şi Zavaidoc, decât un câmp gol, plin de dărâmături, pe care să se construiască mall-uri şi iar mall-uri.