Perioada de glorie a culturii latine - Secolul I î. H.

Fundamentată pe valorile spirituale elene, cultura latină aduce o mentalitate mai tolerantă și o evidentă bucurie a viețuirii.

Cultura latină își începe ascensiunea cu un mare orator, filozof și om politic – MARCUS TULLIUS CICERO (106-43 î. H.). El a scris, în primul rând, discursuri, între care celebre sunt cele patru Catilinare (In Catilinam), rostite împotriva conjurației lui Catilina, și care au dat un model de discurs retoric. Prima Catilinară debutează ex abrupto, printr-o adresare directă și violentă, ceea ce a făcut ca interpelările cu vervă din literatura de mai târziu să ia numele de discurs ciceronian. Luându-și ca model pe Demostene, Cicero a scris și niște discursuri intitulate Filipicele, în care îl învinuiește pe Antonius că periclitează libertatea republicii. Dar Cicero nu rămâne în istoria culturii doar ca orator; el este un erudit, cu solidă cultură greacă, un admirator al lui Platon.

Principala sa operă este De republica, în care abordează problema cetății ideale, capabilă să înfrângă istoria, autorul construind un dialog între Scipio Aemilianus și oaspeții săi. Aici apar reflecții filozofice, idei despre legile scrise și cele naturale, despre nemurire și despre destin.

De asemenea, din această operă face parte și mult comentatul vis al lui Scipio. Dintre scrierile sale filozofice amintim Despre supremul bine și supremul rău (în care pledează pentru ceea ce e cinstit), Dizertații tusculane, în care vorbește despre înfrângerea fricii de moarte prin rațiune, despre tulburările sufletului, despre vindecarea pasiunilor. Un discurs ciceronian mult comentat este cel intitulat Despre natura zeilor, în care expune teoriile mai multor școli filozofice despre divinități.

În De divinatione, discutând despre prezicerea viitorului, face o trecere în revistă a principalelor modalități, oferind numeroase informații în acest domeniu. Despre îndatoriri (De officiis) este o scriere didactică, în care tratează chestiunea educării tineretului, pornind de la principiile școlii socratice către datoria de cetățean.Cunoscut mai ales ca personalitate istorică – militar și dictator al Romei -, CAIUS IULIUS CAESAR (101-44 î. H.) contribuie și la dezvoltarea culturii, prin cele două cărți de comentarii despre evenimente militare la care a fost martor: Războiul galic și Războiul civil. Scrierile sale, pe lângă faptul că oferă informații insolite despre populațiile pe care le-a supus (gali, britani, suevi, belgi, germani), reprezintă și un model de stil simplu și echilibrat, ceea ce a făcut din ele principalele texte de învățare a latinei clasice. Un istoric dotat cu talent scriitoricesc este și CAIUS SALLUSTIUS CRISPUS (86-35 î. H.).

A scris opere cu subiect istoric (Despre conjurația lui Catilina, Războiul împotriva lui Iugurtha și Istorii), în care apar personaje autentice, surprinse în acțiune, ținând discursuri pline de vervă și implicare emoțională. De asemenea, a scris și Scrisori (Epistulae), în care își expune ideile politice, principiile morale, într-un stil pitoresc și totodată de notație succintă. Tot acum, CORNELIUS NEPOS (99-24 î. H.) – istoric și biograf, a cărui operă oferă prețioase informații despre personalități diverse ale lumii antice – a scris Viața lui Cato, Viața lui Atticus, Despre bărbați iluștri, Despre generalii importanți ai popoarelor străine.

În ceea ce privește creația literară, trebuie pomenită contribuția lui TITUS LUCRETIUS CARUS (99-55 î. H.), poet și filozof care a creat un poem didactic și de reflecție epicureiană, intitulat Despre natura lucrurilor (De rerum natura). Ca și numeroasele studii grecești despre natură, și poemul lucrețian expune o concepție despre alcătuirea lumii și despre rostul omului în univers: atomii constituie esența vieții; ei sunt corpuri invizibile, de sorginte materială, care se mișcă neîncetat, iar din ciocnirea lor se nasc noi particule. Reluând concepția lui Democrit, poetul spune că totul se transformă, din cauza permanentei combinări a atomilor. Cât privește destinul omului, ca și trupul, sufletul este muritor, pentru că lumea umană este închisă într-o sferă, fără acces la interlumile zeilor, unde substanța erodată se poate reface prin atomi de înlocuire. Lucrețiu imaginează, de asemenea, nașterea lumii pământești, apariția primilor oameni, originile limbajului, încheind cu relatarea ciumei din Atena, eveniment real din secolul al V-lea, pentru a sugera neputința umană în fața unui dezastru natural.

Poezia lirică este reprezentată de PUBLIUS VALERIUS CATULLUS (87-54 î. H.). Acesta scrie poezii de dragoste, cele mai multe închinate iubitei sale, Lesbia. 

Dar abia în a doua jumătate a secolului au trăit cei mai mulți dintre marii literați și oameni de cultură latini. Mai precis, perioada în care Roma este condusă de către Octavianus Augustus (mai întâi consul, apoi princeps senatus și imperator), între 31 î. H.-14 d. H., este considerată apogeul civilizației romane. Acum au creat opere nemuritoare trei dintre marii poeți ai lumii: Vergiliu, Horațiu și Ovidiu.

PUBLIUS VERGILIUS MARO (70 î. H.-19 d. H.), poet genial, devenit un model pentru mulți dintre poeții lumii, a fost divinizat și mitologizat, iar medievalii, atribuindu-i calități magice, i-au schimbat numele în Virgilus (cuvântul virga înseamnă în latinește bagheta magicianului). Continuând idilele lui Teocrit, a creat o poezie pastorală, în care natura este sublimată în imagini de pastel, umbrit de melancolie și de tristețea trecerii sau luminat de emoția trăirii autentice și pe care și le-a intitulat Bucolice. Poetul creează tipuri de țărani îndrăgostiți (Bucolica a 7-a), loviți de nefericire (Bucolica a 8-a), preocupați de legătura lor cu pământul. Bucolica întâi prezintă dialogul dintre doi păstori – Tytirus, care stă tolănit fără grijă la umbra fagului, pe propriul său pământ, și Meliboeus, nefericit pentru că trebuie să-și părăsească moșia, fiind de curând expropriat, printr-o lege a lui Augustus. Un alt volum de versuri – Georgicele – tratează așa după cum spune și titlul, tot despre viața țăranilor și despre valorile lor morale (în grecește gheorghos înseamnă țăran). Cea mai importantă operă vergiliană este Eneida, o epopee care prezintă rădăcinile mitice ale Romei și ale ginții Iulia (din care făcea parte și Octavianus Augustus).

Cultura latină își începe ascensiunea cu un mare orator, filozof și om politic – MARCUS TULLIUS CICERO (106–43 î. H.). El a scris, în primul rând, discursuri, între care celebre sunt cele patru Catilinare (In Catilinam), rostite împotriva conjurației lui Catilina, și care au dat un model de discurs retoric. Prima Catilinară debutează ex abrupto, printr-o adresare directă și violentă, ceea ce a făcut ca interpelările cu vervă din literatura de mai târziu să ia numele de discurs ciceronian. Luându-și ca model pe Demostene, Cicero a scris și niște discursuri intitulate Filipicele, în care îl învinuiește pe Antonius că periclitează libertatea republicii. Dar Cicero nu rămâne în istoria culturii doar ca orator; el este un erudit, cu solidă cultură greacă, un admirator al lui Platon.

Principala sa operă este De republica, în care abordează problema cetății ideale, capabilă să înfrângă istoria, autorul construind un dialog între Scipio Aemilianus și oaspeții săi. Aici apar reflecții filozofice, idei despre legile scrise și cele naturale, despre nemurire și despre destin. De asemenea, din această operă face parte și mult comentatul vis al lui Scipio. Dintre scrierile sale filozofice amintim Despre supremul bine și supremul rău (în care pledează pentru ceea ce e cinstit), Dizertații tusculane, în care vorbește despre înfrângerea fricii de moarte prin rațiune, despre tulburările sufletului, despre vindecarea pasiunilor. Un discurs ciceronian mult comentat este cel intitulat Despre natura zeilor, în care expune teoriile mai multor școli filozofice despre divinități. În De divinatione, discutând despre prezicerea viitorului, face o trecere în revistă a principalelor modalități, oferind numeroase informații în acest domeniu. Despre îndatoriri (De officiis) este o scriere didactică, în care tratează chestiunea educării tineretului, pornind de la principiile școlii socratice către datoria de cetățean.

Cunoscut mai ales ca personalitate istorică – militar și dictator al Romei –, CAIUS IULIUS CAESAR (101–44 î. H.) contribuie și la dezvoltarea culturii, prin cele două cărți de comentarii despre evenimente militare la care a fost martor: Războiul galic și Războiul civil. Scrierile sale, pe lângă faptul că oferă informații insolite despre populațiile pe care le-a supus (gali, britani, suevi, belgi, germani), reprezintă și un model de stil simplu și echilibrat, ceea ce a făcut din ele principalele texte de învățare a latinei clasice.

Un istoric dotat cu talent scriitoricesc este și CAIUS SALLUSTIUS CRISPUS (86–35 î. H.). A scris opere cu subiect istoric (Despre conjurația lui Catilina, Războiul împotriva lui Iugurtha și Istorii), în care apar personaje autentice, surprinse în acțiune, ținând discursuri pline de vervă și implicare emoțională. E unul dintre acele cazuri în care istoricul devine, fără să vrea, un constructor de scene și de tensiuni – iar cititorul modern recunoaște imediat mecanismele narațiunii în felul în care sunt conduse vocile și conflictul. De asemenea, a scris și Scrisori (Epistulae), în care își expune ideile politice, principiile morale, într-un stil pitoresc și totodată de notație succintă. Tot acum, CORNELIUS NEPOS (99–24 î. H.) – istoric și biograf, a cărui operă oferă prețioase informații despre personalități diverse ale lumii antice – a scris Viața lui Cato, Viața lui Atticus, Despre bărbați iluștri, Despre generalii importanți ai popoarelor străine.

În ceea ce privește creația literară, trebuie pomenită contribuția lui TITUS LUCRETIUS CARUS (99–55 î. H.), poet și filozof care a creat un poem didactic și de reflecție epicureiană, intitulat Despre natura lucrurilor (De rerum natura). Ca și numeroasele studii grecești despre natură, și poemul lucrețian expune o concepție despre alcătuirea lumii și despre rostul omului în univers: atomii constituie esența vieții; ei sunt corpuri invizibile, de sorginte materială, care se mișcă neîncetat, iar din ciocnirea lor se nasc noi particule. Reluând concepția lui Democrit, poetul spune că totul se transformă, din cauza permanentei combinări a atomilor. Cât privește destinul omului, ca și trupul, sufletul este muritor, pentru că lumea umană este închisă într-o sferă, fără acces la interlumile zeilor, unde substanța erodată se poate reface prin atomi de înlocuire. Lucrețiu imaginează, de asemenea, nașterea lumii pământești, apariția primilor oameni, originile limbajului, încheind cu relatarea ciumei din Atena, eveniment real din secolul al V-lea, pentru a sugera neputința umană în fața unui dezastru natural.

Poezia lirică este reprezentată de PUBLIUS VALERIUS CATULLUS (87–54 î. H.). Acesta scrie poezii de dragoste, cele mai multe închinate iubitei sale, Lesbia.

Dar abia în a doua jumătate a secolului au trăit cei mai mulți dintre marii literați și oameni de cultură latini. Mai precis, perioada în care Roma este condusă de către Octavianus Augustus (mai întâi consul, apoi princeps senatus și imperator), între 31 î. H.–14 d. H., este considerată apogeul civilizației romane. Acum au creat opere nemuritoare trei dintre marii poeți ai lumii: Vergiliu, Horațiu și Ovidiu.

PUBLIUS VERGILIUS MARO (70 î. H.–19 d. H.), poet genial, devenit un model pentru mulți dintre poeții lumii, a fost divinizat și mitologizat, iar medievalii, atribuindu-i calități magice, i-au schimbat numele în Virgilus (cuvântul virga înseamnă în latinește bagheta magicianului). Continuând idilele lui Teocrit, a creat o poezie pastorală, în care natura este sublimată în imagini de pastel, umbrit de melancolie și de tristețea trecerii sau luminat de emoția trăirii autentice și pe care și le-a intitulat Bucolice. Poetul creează tipuri de țărani îndrăgostiți (Bucolica a 7-a), loviți de nefericire (Bucolica a 8-a), preocupați de legătura lor cu pământul. Bucolica întâi prezintă dialogul dintre doi păstori – Tytirus, care stă tolănit fără grijă la umbra fagului, pe propriul său pământ, și Meliboeus, nefericit pentru că trebuie să-și părăsească moșia, fiind de curând expropriat, printr-o lege a lui Augustus. Un alt volum de versuri – Georgicele – tratează, așa după cum spune și titlul, tot despre viața țăranilor și despre valorile lor morale (în grecește gheorghosînseamnă țăran). Cea mai importantă operă vergiliană este Eneida, o epopee care prezintă rădăcinile mitice ale Romei și ale ginții Iulia (din care făcea parte și Octavianus Augustus).

Subiectul Eneidei pornește de la mituri foarte răspândite la Roma: Cetatea Troiei este cucerită de greci, pentru că preotul Laocoon nu-i poate convinge pe troieni că în calul adus de Ulise există un vicleșug (II, 40-225). Unul dintre supraviețuitorii troieni este Enea (Aeneas), fiul zeiței Afrodita și al regelui dardan Anchises. După ce părăsește Troia, Enea pornește într-o călătorie plină de peripeții pentru a găsi pământul viitoarei sale cetăți, așa cum îi hărăziseră zeii. Face un popas în Cartagina, la regina Dido, care se îndrăgostește de el și, pentru că nu poate să-l convingă să rămână cu ea, proferează un blestem cumplit asupra lui Enea și se sinucide (IV, 585-700). Ajuns la Cumae, cu ajutorul unei preotese a lui Apolo (anume Deiphobe), găsește creanga de aur prin puterile căreia poate coborî în Hades pentru a-și întreba tatăl ce viitor vor avea urmașii săi (VI, 235-900). După aceea, Enea ajunge în Latium, la regele Latinus și, după ce îi înfrânge pe italicii care îi erau ostili, se căsătorește cu Lavinia, fiica lui Latinus. Unul dintre urmașii săi, Romulus, va întemeia Roma.

Valoarea acestei epopei este dată nu numai de perfecțiunea stilistică, dar și de varietatea informației, căci Vergiliu prezintă aici mituri, ritualuri specifice lumii romane, idei filozofice, într-o poveste antrenantă, tensionată, în care se regăsesc atât solemnitatea epopeii homerice, cât și suspansul romanului de aventuri. De un interes constant s-a bucurat viziunea despre lumea de dincolo (VI, 270). Infernul apare ca un vast pustiu, numit ținutul Dis, populat de umbre și învăluit într-o lumină difuză, ca la apusul soarelui. La gurile infernului se află Bolile, Bătrânețea, Groaza, Vrajba, Visele etc. Apoi, urmează monștrii: gorgone, harpii, centauri, Sybila, toate umbre, care apără apa Styxului, pe care plutește Charon, în postura de cerșetor. Dincolo de apa neagră sunt morții. Cele  nouă guri ale Styxului fac o mlaștină, care închide infernulul. În marginea ei stă Minos, care judecă faptele celor morți, separați în funcție de vinovăție. Mai întâi sunt trei grupe ale celor mai puțin vinovați: în prima se află sinucigașii și năpăstuiții, în cea de-a doua stau cei care au murit din dragoste, instalați în dumbrava de mirt, iar în cea de-a treia sunt războinicii, pe câmpul de luptă. Abia de aici încolo infernul se împarte în două: la stânga, Tartarul pedepsiților, iar la dreapta, Câmpiile Elizee (Elysium), ale preafericiților. În fundul Tartarului zac în suferință titanii, zgârciții, lacomii, cei care au greșit față de părinți, adulterinii. În schimb, pe câmpiile verzi din Elysium se ospătează, petrec și ascultă muzică artiștii și inventatorii.

QUINTUS HORATIUS FLACCUS (65 î. H. -8 d. H.) a scris ode, epode, satire și scrisori în versuri. El este cunoscut mai ales pentru atitudinea epicureică din Ode (Carmina), în care îndeamnă la trăirea clipei prezente, la căutarea bucuriilor mărunte, ceea ce îi conferă omului controlul asupra timpului necruțător. Așa de pildă, în oda dedicată Leuconoeei (I, 11), recomandă eludarea grijii față de viitor și valorificarea fiecărui moment al existenței (carpe diem!), iar în cea adresată lui Thaliarchus (I, 9) afirmă că zeii au grijă de ceea ce urmează să se întâmple, rostul omului fiind de a primi fiecare zi ca pe un dar. În altă odă (I, 31), poetul îi cere zeului Apolo o bătrânețe plăcută și să nu-și piardă talentul. Oda către Postumus (II, 14) vorbește despre moartea neînduplecată, iar într-o odă dedicată prietenilor (I, 27) spune că viața trebuie petrecută în armonie, iar petrecerile să fie un prilej de comunicare, iar nu de dezlănțuire a instinctelor, așa cum se întâmplă la traci. Horațiu a creat și opere în care își expune concepția despre artă și despre rostul artistului. În epilogul cărții a III-a din Ode își consideră creația un monument de nedistrus, care încorporează o parte din ființa poetului, anume cea mai bună. Tot o artă poetică, considerată chiar prima din lume, este și Epistula ad Pisones, dedicată unor prieteni. Aici pledează pentru echilibru și simplitate artistică; imaginile poetice trebuie să fie noi și șocante, dar ele nu pot fi aberante, căci rolul lor este de a crea o sugestie imediată. Arta literară, ca și pictura (ut pictura poesis), zugrăvește un univers imaginar, dar care imită realitatea, de aceea imaginile artistice trebuie să fie convingătoare, veridice. Artistul trebuie să fie cumpătat, să-și ia un subiect pe măsura puterilor lui și să-și tempereze invențiunea lingvistică.

În Satire (pe care le-a numit sermones – discuții neprotocolare) abordează probleme morale: critică snobismul, nestatornicia, parvenitismul, filozofia stoică etc. Una dintre cele mai cunoscute satire este cea dedicată lui Mecenas (ocrotitorul artiștilor și prietenul poetului); aici, Horațiu afirmă că izvorul nefericirii este patima pentru avere.

PUBLIUS OVIDIUS NASO (43 î. H.-17 d. H.) este poate cel mai popular poet al Romei, el făcându-se cunoscut prin două volume de versuri de dragoste – Iubiri (Amores) și Arta de a iubi (Ars amandi). Primul cuprinde poezii adresate Corinnei: declarații fierbinți sau deznădăjduite, scene tandre și senzuale. Versurile din Ars amandi sunt sfaturi pentru îndrăgostiți, rețete pentru cuceritori, de la modul în care trebuie redactat un bilet de dragoste la sfaturi vestimentare și cosmetice. Cea mai interesantă operă ovidiană se intitulează Metamorfoze, un amplu poem, care debutează cu o cosmogonie: la început a fost haosul, adică semințele lucrurilor, în dezordine și fără puterea de a da formă. Contrariile nu fuseseră separate și de aceea totul era naștere și moarte totodată. Apoi a apărut un zeu binevoitor, care a stabilit armonia, despărțind materia în elemente antinomice; Ziditorul lumii a împărțit Pământul în trei: o zonă foarte friguroasă, alta în care domnește căldura și o a treia – temperată. Prin voința aceluiași zeu s-a născut omul, căruia i s-a poruncit să-și înalțe fața spre stele. Restul poemului cuprinde mituri, majoritatea grecești, despre transformări miraculoase, cum ar fi povestea lui Hyakinthos, ucis din greșeală de către Apolo și din al cărui sânge s-a născut floarea de hiacint (X, 3) sau cea a lui Narcis, frumosul tânăr care a refuzat iubirea Afroditei, pentru că se iubea doar pe sine, și care a fost transformat într-o plantă care se oglindește în ape (II, 4). Cadmos se transformă în balaur pentru că, în tinerețe, a ucis un balaur închinat zeilor (IV, 5). Ovidiu abordează și tema potopului, care, spre deosebire de miturile orientale, nu presupune purificare și nici salvarea esenței lumii vechi. Mai degrabă, mitul ovidian amintește vag o poveste chineză:

Zeus se mânie pe oamenii vârstei de aramă, trimite ploi nesfârșite, iar din acest cataclism nu scapă decât Deucalion și soția sa, Pyrrha, ascunși într-o ladă. Ei aduc mulțumiri lui Zeus și îl roagă să facă alți oameni: zeul se înduplecă și însuflețește pietrele aruncate peste cap de cei doi. Așa iau naștere oamenii de piatră (I, 7).  

Poetul mai abordează mitul lui Orfeu (X; XI) și coborârea sa în infern, în metamorfoza XV vorbește despre Pitagora și metempsihoză, iar în VIII, 10, apare povestea despre Philemon și Baucis – personaje preluate mai târziu de Goethe în Faust. Interesante sunt și legendele despre transfigurarea  lui Arahne în păianjen (VI,2), despre phoenix, pasărea care renaște din propria cenușă (XV, 5) etc. De un interes biografic se bucură și legenda despre Acteon reluată și reinterpretată  în Evul Mediu și apoi în Renaștere: în timp ce vâna, Acteon o surprinde pe zeița Diana scăldându-se, ceea ce constituie un sacrilegiu; Diana îl pedepsește, transformându-l în cerb și din vânător el devine vânat. Moare sfâșiat de propriii câini. Pe seama acestei povești s-au făcut numeroase speculații metafizice, despre sensul devorării. I. P. Culianu semnalează un sonet al lui Giordano Bruno (Freneziile erotice), în care mitul lui Acteon este echivalat cu un ritual ascuns de trecere de la o condiție existențială la alta. Dintre scriitorii latini, Ovidiu rămâne esențial pentru modul în care literatura a înțeles transformarea. Metamorfozele lui se află, indirect, la originea multor metamorfoze din scrierile mele.

Pentru noi, românii, foarte importante sunt volumele de versuri scrise în timpul exilului – Tristele și Ponticele – în care poetul oferă numeroase informații despre geți. Trist și abandonat în cetatea grecească Tomis (azi, Constanța), își plânge nefericirea și imploră iertarea pentru o greșeală care îi rămâne necunoscută, dar pentru care a fost exilat. El crede că a fost pedepsit pentru o vină comparabilă cu cea a lui Acteon. Apoi, vorbește despre viața grea a exilului, despre iernile geroase, despre barbarii geți, care atacau adesea cetatea, despre viața nesigură a țăranilor care trăiau în împrejurimile cetății.

Epoca lui Augustus este însă mult mai bogată în personalități. Tot acum au mai trăit Albius Tibullus (50-19 î. H.), creatorul elegiei, Sextus Propertius (46-15 î. H.), care a scris aproape o sută de elegii, Vitruvius, autorul erudit al unui tratat Despre arhitectură. 

Un sector extrem de important este istoriografia, iar TITUS LIVIUS (57 î. H.–19 d. H.) poate fi considerat cel mai însemnat istoric din această perioadă. El a scris o istorie a Romei de la începuturi până în anul 9 al erei creștine, intitulată De la întemeierea Cetății (Ab Urbe condita). Este o carte de bază pentru înțelegerea civilizației romane, căci autorul nu se oprește la simpla consemnare a unor fapte, ci realizează un roman incitant, în care apar mituri, tradiții, moravuri, personaje complexe, acțiuni tensionate. E genul de scriitură în care documentul se transformă în poveste – un mecanism care rămâne, de fapt, una dintre marile chei ale literaturii, ori de câte ori încearcă să prindă “adevărul” unei epoci, nu doar cronologia ei.

*

În vreme ce cultura latină își câștigă supremația în lume, cea grecească, aflată la amurg, continuă, mai ales prin cărturarii din Alexandria și din orașele elenistice asiatice, aflate acum sub ocârmuire romană. Unul dintre acești cărturari este STRABON (63 î. H.-24 d. H.), geograf grec, născut în Capadocia, dar stabilit ulterior la Roma, unde a căpătat convingerea că expansiunea Imperiului Roman are un caracter civilizator. Strabon a scris o carte de memorii geografice – Geografica Hypomnemata -, în 17 cărți, în care face o descriere a lumii cunoscute (Europa, Asia Mică, Mesopotamia, India, Babilonul, Siria, Persia și o parte din Africa). El urmărește influența pe care o are mediul asupra omului și de aceea adună date etnografice, mituri și obiceiuri ilustrative pentru caracterul fiecărui popor. Cartea are o mare valoare documentară.

Tot aici trebuie menționat și DIONISOS din Halicarnas, despre care se știe că a deschis la Roma o școală de retorică prin anul 30 î.Cr, readucând în actualitate modelul culturii grecești, dar mai ales este important pentru influența pe care a avut-o mai târziu asupra filologiei bizantine. A scris Observații asupra oratorilor de altădată, în care recomandă studierea și imitarea modelelor antice. O altă operă este Tratat despre imitație, în care formulează idei estetice; aici vorbește despre distincția dintre forma și conținutul operei artistice și definește arta ca armonie și desfătare (hedoné), din care cauză creatorul trebuie să folosească figuri de stil, podoabe oratorice.

*

Sfârșitul acestui secol cuprinde și germenele decăderii romane. Se poate vorbi despre o relaxare a moravurilor, dar mai ales despre declinul religiei tradiționale. Își fac apariția culte noi și începe moda inițierilor misterice. Misterele reprezintă un fenomen grecesc, dar zeitățile preluate de către romani sunt în general orientale. Se știe că zeul iranian Mithra pătrunde acum în lumea mediteraneană, mai ales în mediile militare (cultul său este atestat prin anul 67 î. H.). De asemenea, poetul Ovidiu se pare că a fost exilat pentru că lua parte la un cult secret.

Tot acum se pregătește apariția creștinismului, prin secta esenienilor, care propovăduiau despărțirea de lume și care au lăsat niște scrieri cunoscute sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă.

În China, pe la începutul secolului este redactată prima istorie completă – Însemnări de SIMA QIAN (145-86 î.Cr), iar YANG XIONG (53 î. H.-18 d. H.), pe lângă poeme narative (fu), scrie un tratat de filozofie daoistă (Yang Ziyun ji).

Privind cu detașare acest secol, în care cultura romană deține supremația în lume, se poate observa ca o trăsătură generală, că se instalează sentimentul că nimic nou nu mai poate fi spus. Poate tocmai de aici începe, mereu, nevoia de a reinterpreta: istoria revine sub formă de mit, iar mitul – sub formă de literatură.

Biblio

  ***Poeți latini (antologie), vol. I și II, Ed. Minerva, B.P.T.,1973 (trad. Petre Stati)

  Lucrețiu – Poemul naturii, Ed. Minerva, 1981 (trad. D. Murărașu)

  Vergiliu – Eneida, Ed. Univers, 1980, (trad. G. Coșbuc)

  Ovidiu – Arta iubirii, Ed. Minerva, B.P.T., 1977 (trad. Maria Valeria Petrescu)

  Ovidiu – Metamorfoze, Ed. Științifică, 1972 (trad. David Popescu)

  Ovidiu Scrisori din exil, ESPLA, 1957 (trad. T. Naum)

  Horațiu – Opera omnia, Ed. Univers, 1980

  Titus Livius – De la fundarea Romei (vol. I și II), Ed. Minerva, B.P.T., 1976 (trad. Paul Popescu Găleșeanu)

  Eugen Cizek –  Istoria literaturii latine (vol I), Ed. Societatea Adevărul, 1994

  G. Dumézil – Mit și epopee, Ed. Științifică, 1993 ( o abordare a miturilor și a istoriei romane în contextul mentalităților indo-europene); trad. Francisca Băltăceanu, Gabriela Creția, Dan SlușanschiAthanase Negoiță – Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Ed. Științifică, B. O., 1993

 Vintilă Horia – Dumnezeu s-a născut în exil, Ed. Europa, 1991 (roman contemporan de mare prestigiu, în care autorul imaginează povestea exilului lui Ovidiu; o carte foarte documentată, care, pe lângă valoarea artistică, pare să fie făcută pentru cei care nu suportă monografiile științifice)

Rex Warner – Iulius Caesar, Editura Enciclopedică Română, 1972 (un roman monografic, foarte documentat, în care Caesar este personaj și narator); trad. Georgeta Pădureleanu)

Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste, 2004.