Pentru siguranţa dumneavoastră, vizionaţi acest spectacol - O viaţă sigură

0
0

Spectacolul O viaţă sigură, scris de Elena Vlădăreanu şi regizat de Robert Bălan este cel mai recent proiect al programului Teatru de risc, demarat de naţionalul târgumureşean în 2013 ca suport al tinerilor creatori de teatru aflaţi în căutarea experimentului şi a inovaţiei.

Titlul programului este cât se poate de edificator fiindcă mizează pe texte şi abordări care îşi găsesc cu greu loc în repertoriile teatrelor de stat fiindcă nu au înclinaţii comerciale şi mize festivaliere. Sunt genul de spectacole care nu umplu mereu sălile şi faţă de care o bună parte a publicului rodat pe texte clasice şi montări epatant-previzibile manifestă o reticenţă, într-un fel, de înţeles. Spectacolele sunt frecvent interogative, incomode, nedelectante şi provocatoare. O viaţă sigură se înscrie în această linie care separă în sens cât se poate de faptic scena de public, care devine un participant activ la dinamica spectaculară.

Spectacolul are în distribuţie patru actori tineri (Emilia Banciu, Loredana Dascălu, Claudiu Banciu şi Alexandru-Andrei Chiran) şi prezintă un ansamblu de bucăţi scurte, ca nişte viniete, unite tematic printr-un liant comun: (in)securitatea societăţii moderne în faţa unei vieţi incerte. Publicul este întâmpinat şi aşezat pe scaune de către actori şi în acelaşi timp filmat de unul dintre ei, imaginile fiind proiectate în timp real pe un ecran situat pe peretele scenei principale. Sunt descrise succint biografiile câtorva personaje, fapt care creează iluzia unei intrigi clasice, însă, în scurt timp, naraţiunea se destramă şi se reorganizează independent de momentul iniţial.

Pe scurt, spectacolul recreează scene cotidiene devenite din ce în ce mai comune în societatea românească, în care individul (în genere, cel cu posibilităţi financiare), timorat de posibilitatea, percepută frecvent ca iminentă, a materializării unor pericole, îşi ia toate măsurile de prevedere pe care tehnologia din ce în ce mai sofisticată i le pune la îndemână sau i le bagă, subliminal, pe gât. Securitatea la teatru este pusă în vedere, iar spectatorilor le sunt împărţite formulare în care li se cer toate datele personale posibile (inclusiv numărul de la pantofi şi, în cazul doamnelor, de la sutien), totul în favoarea acestora, bineînţeles. Sunt dezbătute raţiunile etice ale amplasării camerelor de filmat în propriile locuinţe, pentru a monitoriza bonele care, zice-se, au nu foarte rar tendinţe de a violenta odraslele pe care le supraveghează, sunt analizate avantajele şcolilor particulare în care copiii beneficiază de orice mai puţin de libertate, şi sunt urmăriţi în permanenţă de camere de luat vederi care pot fi accesate de către părinţii responsabili direct prin smartphone-uri. În fapt, camerele de supraveghere devin un personaj central, omniprezent şi ameninţător, dar al cărui dublu rol de paznic şi voyeur capătă conotaţii din ce în ce mai pozitive în confruntarea cu un pericol inexorabil care ar putea fi evitat prin apelul la mai sus-pomenitele dispozitive. Se face, pe nesimţite, trecerea la un univers de tip Big Brother care, în virtutea speculării unor temeri iraţionale şi frecvent nefondate, validează ideea de control al maselor sub pretextul protejării propriei lor integrităţi. Ideea ar putea nelinişti sau scandaliza un public nefamiliarizat cu acest curent de origine occidentală, o lume obsedată de propria securitate, deseori până la ridicol. O societate cum e cea britanică, de exemplu, are un antrenament îndelungat în a monitoriza video fiecare spaţiu public posibil, de la intersecţii, străzi, autobuze, gări, staţii de metrou, bănci, magazine ş.a. şi în a înregistra şi procesa electronic toate datele personale ale cetăţenilor. Nu va trebui să faci investigaţii ample în Londra ca să găseşti cluburi şi baruri (unele de dimensiuni minuscule) în care îţi e scanat la intrare, în mod obligatoriu, paşaportul sau permisul de conducere.

Mai departe, avem noile locuinţe prevăzute cu sisteme de alarmă, sisteme anti-incendiu, detectoare de fum, structuri de rezistenţă împotriva cutremurelor, buncăre în cazuri de dezastre naturale, portar şi, bineînţeles, camere de filmat. Alimentaţia e supusă testelor de calitate a celor alergici la orice fel de conservanţi şi date de expirare situate în viitorul mai îndepărtat, iar controversatele cipuri biometrice sunt aduse în discuţie cu un umor crispat. Spectacolul încearcă să epuizeze toate scenariile posibile, unele dintre ele frizând teoriile conspiraţioniste, dar păstrând mereu un aer de veridicitate cu care publicul rezonează instantaneu. Nici animalele nu sunt cruţate de noile metode preventive ale societăţii şi sunt aduşi în scenă şobolani agasaţi şi un viezure aflat în pericol de a fi făcut untură de o mamă care vrea să îşi trateze puiul de trei ani şi patru luni cu ce a auzit ea că ar fi un panaceu natural.

Actorii fac apel la mult joc, dar unul serios şi asumat, ironie şi spirit caricatural pentru a da viaţă personajelor. Uneori se iau prea în serios, alteori nu le iese răspărul sau sună fals şi pretenţios, dar în proporţie majoritară îşi interpretează rolurile cu acurateţe. Cred că unele derapaje se vor regla pe parcurs şi vor fi influenţate în mod direct şi de interacţiunea cu publicul. Decorul este minimal şi se face mult uz de camera de filmat care reinterpretează realitatea care se produce pe scenă într-o formă de artificialitate realistă, la fel cum este, frecvent, şi viaţa noastră de zi cu zi.

Într-o societate aflată într-o stare de tensiune escaladantă, alimentată de valurile de atacuri teoriste, scenarii apocaliptice, schimbări climatice globale, recurenţa ideologiilor xenofobe şi crize imigraţioniste, omul contemporan resimte o anxietate care îi este amplificată de către social media, mass-media şi nenumăratele surse de informare şi dezinformare care sunt mai accesibile ca niciodată. Nu în ultimul rând, îi este stimulat instinctul suspiciunii. Ultimele replici ale spectacolului sunt edificatoare în acest sens: „Să n-ai încrede în vecinul tău, în copilul tău, în soţul tău. Să n-ai încredere în tine.“

O viaţă sigură prezintă o serie de scenarii care, în unele părţi ale lumii, fac parte din cotidian de multă vreme, şi nu oferă soluţii aparente. Scena devine în acest caz un spaţiu de dezbatere în care publicului i se oferă problemele, iar concluziile vor fi trase individual. Propunerea Teatrului Naţional Tg. Mureş este interesantă, actuală şi bine argumentată, şi cred că îşi va găsi un public care o va considera utilă şi va umple Sala mică la fiecare reprezentaţie.

O viaţă sigură de Elena Vlădăreanu

Distribuţia:

Emilia Banciu
Loredana Dascălu
Claudiu Banciu
Alexandru-Andrei Chiran

Regia: Robert Bălan
Scenografia: Măriuca Ignat
Regizor tehnic: Ilarion Varga
Sufleur: Laura Moldovan

Data premierei: 20 decembrie 2016

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite