Pe scena Operei, un oaspete de la Mariinsky

Evgheni Oneghin cu Maria Bayankina şi Cătălin Toropoc

Binevenită a fost ca Tatiana din „Evgheni Oneghin” de Ceaikovski, soprana rusă Maria Bayankina. A conferit un plus de autenticitate rolului în producţia bucureşteană, a impresionat prin trăirea sublimată, a indus atmosferă prin pronunţia în limba ei nativă.

Maria Bayankina are un timbralitate luxoasă, rotundă, amplă şi cu acute strălucitoare. A folosit-o cu sensibilitate, cu melancolie încă de la primele sunete, a frazat exemplar în marea arie a scrisorii, visare străbătută de lirism intens şi gânduri răscolitoare. Frumoasa artistă nu se exteriorizează în exces, suspinul este reţinut şi chiar duetul final o găseşte cu pasiunea lăuntrică înfrânată. Pare rece, confesiunea „Vă iubesc” sună temător şi îl răsplăteşte pe Oneghin aşa cum a tratat-o el, distant şi indiferent. „La revedere pentru totdeauna!”, ieşirea definitivă din scenă, a avut un Si natural acut uşor tremolat, dar demn şi decis.

George Vîrban        

O altă agreabilă surpriză a fost prestaţia tenorului de nici 28 de ani George Vîrban (Lenski), absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti şi al Studioului Operei Bavareze de Stat din München. Fără să epateze prin dimensiune, glasul se recomandă prin proiecţia sonoră (tirada de la Balul Larinei) şi, îndeosebi, prin cultura stilistică pe care o emană în fiecare moment. Vîrban ştie ce spune şi despre ce cântă cu vocea sa eminamente lirică, rotundă, plăcută şi omogenă. Adevărat lamento în faţa apropierii clipei morţii pe care o presimte, celebra arie dinaintea scenei duelului a constituit expunerea unor stări emoţionale impregnate de tristeţea rememorărilor, în nuanţe pline de intarsii dureroase.

Recent, telespectatorii au urmărit, poate, pe un canal internaţional TV de muzică, finala Concursului de Canto de la Paris, în care George Vîrban a competiţionat. A cântat aceeaşi arie, a lui Lenski, absolut impecabil, fără reproş dar, concursurile sunt şi... loterii. Sunt convins că urechile celor din juriu, manageri de teatre importante, au reţinut calităţile junelui tenor român pentru multe roluri ce-i sunt potrivite Fach-ului său vocal, care îi vor amplifica evoluţia şi dezvolta cariera.

George Vîrban şi Cătălin Toropoc        

Din literatura baritonală de operă, construcţia personajului titular este una dintre cele mai pretenţioase prin complexitate A abordat-o cu ştiinţă Cătălin Toropoc, un glas sonor, cu volum, exprimare directă lipsită de căldură, impasibil, „nemuritor şi rece”, ar spune poetul, aşa cum trebuie. Numai că, după ani, transformarea eroului se produce şi finalul operei îl găseşte într-o ipostază contrară, pe care artistul nu s-a procupat s-o redea afectiv pe de-a-ntregul. Nefiind la prima abordare a rolului, progresii s-au făcut simţite, aşa încât adâncimile personajului vor fi explorate în continuare, odată cu renunţarea la monotonia exprimării din actul ultim. Sub unghi vocal, o uşoară răguşeală pe ţesătură acută s-a resimţit la finele arioso-ului din prima scenă a actului al treilea, ceea ce l-a făcut să abordeze în alternativă mai prudentă exclamaţia disperată de la sfârşitul operei, ce-i drept, prevăzută de compozitor.

Maria Bayankina, Filip Panait şi Cătălin Toropoc        

Ca debutant în rolul Gremin, tânărul bas Filip Panait a adus o contribuţie ce va spori în greutatea exprimării, alături de o mai inteligibilă pronunţie în limba rusă.

Alte personaje au revenit unor artişti experimentaţi, mezzosopranele Oana Andra (Olga), Sorana Negrea (Larina) şi Andreea Iftimescu (Filipievna), tenorul Valentin Racoveanu (Triquet), basul Dan Indricău (Căpitanul şi Zareţki).

Dirijorul Iurie Florea este pe deplin stăpân al partiturii ceaikovskiene. A condus ansamblurile Operei Naţionale în bune redări de spirit şi atmosferă, subliniate de tempouri adecvat alese, cronologic observând corurile (maeştri Daniel Jinga şi Adrian Ionescu) care, după un început mai neclar, au adus savoare (cel al fetelor din tabloul al treilea), tensiune (Balul Larinei) şi sublinieri de ambient (Balul Cneazului Gremin). Orchestra a sunat echilibrat, de puţine ori excesiv, fără să pericliteze însă soliştii, cu plusuri pentru sonorităţile coardelor, în special al celor grave (introducerea scenei cu aria lui Lenski) şi minusuri la unele intervenţii ale  alămurilor. Şi dacă energia oboiului nu ar fi alterat atmosfera din camera Tatianei, întregul ar fi fost practic impecabil.