Pe 1 iulie, „Viziunea pentru Pace“ poate deschide porţile Iadului pe Pământul Promis?

Donald Trump şi Benjamin Netanyahu FOTO EPA-EFE

Dacă Netanyahu se ţine de cuvânt şi procedează la anexarea a 30% din teritoriile palestiniene din Cisiordania, teritoriu palestinian ocupat de Israel în urma războiului din 1967 şi aflat acum sub coordonarea Autorităţii Palestiniene, conform acordurilor şi tratatelor de pace recunoscute de comunitatea internaţională, riscă deschiderea unui conflict distrugător în zonă.

Conflict care se poate internaţionaliza şi răsturna astfel tot ce mai înseamnă oarecare echilibru între lumea occidentală şi cea musulmană. Anexarea Văii Iordanului şi a 130 de colonii evreieşti din zona respectivă, considerate ilegale de organismele internaţionale în lumina reglementărilor actuale dar recunoscute de Israel, plus crearea unui Stat Palestinian cu un teritoriu mult redus şi fără Ierusalimul de est drept capitală, acestea sunt punctele de bază ale planului american prezentat drept „Acordului secolului“ şi cea mai mare realizare diplomatică a „erei Trump“, plan pe care-l puteţi consulta aici.

Problemele pe care le ridică o asemenea eventuală decizie sunt enorme. Pe toate planurile şi în toate sensurile, pentru toţi participanţii potenţiali în oricare dintre scenariile viitoare. Deja consecinţele de până acum sunt absolut neliniştitoare deoarece, constatând susţinerea continuă şi necondiţionată a americanilor pentru planului Trump, palestinienii au strâns destulă susţinere diplomatică încât să proclame ruptura oricăror acorduri de securitate cu SUA şi Israel, ba chiar să ameninţe că, dacă Netanayahu va anunţa anexarea de teritorii, atunci vor proclama şi ei Statul Palestinan independent şi suveran al cărui teritoriu să se suprapună pe întreaga zonă palestiniană de dinainte de războiul din 1967 (vezi foto).

Casus belli pentru Israel, chestiune esenţială de solidaritate în lumea arabă şi musulmană, în condiţiile în care statele din zonă care au recunoscut Israelul (Egipt, Iordania) ştiu că, pe plan intern, dacă susţin demersul lui Netanayahu, riscă nu numai o foarte posibilă destabilizare a regimurilor actuale, dar şi o extrem de previzibilă (şi foarte temută) ridicare la luptă a diverselor facţiuni islamice militante, reînviind influenţa niciodată pe deplin pierdută a organizaţiei Fraţii Musulmani. Totuşi, oricât de serioase ar fi ameninţările de o parte şi de alta, ele nu ajung pentru a justifica nivelul de tensiune pe care-l semnalează diverse rapoarte ale serviciilor militare de informaţii care spun că ceea ce se va prezenta oficial în Knesst pe 1 iulie reprezintă unul dintre cele mai grave în consecinţe momente din istoria contemporană a regiunii.

Au dreptate? Cred că da, şi asta din două motive fundamentale.

Primul este că această decizie istorică urmează să fie anunţată într-un moment mai mult decât delicat şi important pentru SUA, singurul aliat necondiţionat de până acum al Israelului, cu alegeri prezidenţiale desfăşurate într-o atmosferă fără precedent de violenţă, nelinişte şi deschisă acum mai mult decât oricând spre evoluţii radicale. Trump nu se poate dezice de propriul plan cu care era convins - bazat pe asigurările date de ginerele său, cel care a redactat textul final - nu numai că va aduce pace eternă şi prosperitate asigurată în zonă, ci şi va determina revenirea atât de productivei „pax americana“ de odinioară, efort ce urma să fie internaţional aplaudat şi având la capăt, fireşte, un Premiu Nobel pentru Pace. Dar a rămas o necunoscută majoră: câştigarea prezidenţialelor, problemă cu final deschis şi care pare dificil sau chiar riscant de pronosticat. Chestiune extrem de importantă pentru Netanayahu care ştie că, fără susţinerea americană totală, cea care pe care s-a bazt până acum, anunţul privind anexarea de teritorii ar presupune riscuri de securitate infinit mai ridicate şi costuri pe măsură. Asta deoarece Joe Biden, rivalul lui Netanayahu, a afirmat foarte clar că „Israelul trebuie să înceteze ameninţările cu anexarea şi să stopeze orice construcţie de aşezare în zonă - deoarece distruge orice şansă de pace...“. Intenţii deloc în concordanţă cu poziţia reafirmată de un oficial din cadrul Departamentului de Sat american care anunţa menţinerea „liniei Trump“: „Aşa cum am afirmat extrem de clar suntem gata să recunoaştem acţiunile Israelului în vederea extinderii suveranităţii sale precum şi aplicarea legislaţiei israeliene în zona West Bank pe care Viziunea (pentru Pace, n.n) le vede ca părţi ale Statului Israel....(anexarea) se va produce în contextul în care guvernul Israelului este de acord să negocieze cu Palestinenii în sensul liniilor înscrise în Viziunea Preşedintelui Trump“.

Probleme tehnice sau care ţin de doar de evoluţia relaţiilor şi aşa derutant de complicate ale statelor din zonă? Sigur că aşa e, numai că aceste probleme tehnice sunt infinit mai grave decât par la prima vedere deoarece, tot pe plan tehnic, pun problema recunoaşterii pe plan internaţional a dreptului unei ţări - oricare ar fi ea - să anexeze teritorii în urma unei acţiuni armate pentru ca, apoi, să integreze aceste teritorii în cadrul entităţii sale naţionale, schimbând astfel conturul frontierelor statului, compoziţia sa demografică şi extinzând aplicarea legislaţiei naţionale la un nou grup de populaţie. Totul în contextul în care toate organizaţiile internaţionale se opun unei asemenea mişcări, recunoscând existenţa legală a Autorităţii Palestiniene şi sprijinind fără încetare soluţia a două ţări independente. Statele Unite, mai precis Administraţia Trump, susţin însă total acest demers şi, astfel, pot impune un precedent teribil de periculos: o supra-putere poate susţine unilateral anexarea de teritorii de către o ţara aliată, asta fiind absolut suficient, chiar în condiţiile în care se încalcă toate reglementările internaţionale valabile în acest moment. Pe cale de consecinţă, aşa poate proceda orice ţară care revendică teritorii şi este aliata sau dobândeşte sprijinul unei super-puteri?

În acest caz, nu vorbim doar despre cazul Israel vesrus Autoritatea Palestinană, ci despre orice scenariu mai aproape sau mai departe de noi care poate implica asemenea situaţii create de ameninţarea aplicării unei forţe superioare. Sprijinul SUA pentru acţiunea de anexare pe care o poate propune Israelul nu poate fi descrisă drept o “ decizie excepţională, aplicabilă într-un context unic şi valabilă exclusiv pentru acest caz şi niciodată repetabilă“. Nimeni, la caz de nevoie sau de conjunctură favorabilă, nu o va înţelege astfel ci, dimpotrivă, o va invoca drept pretext întru justificarea unei anexiuni, a oricărei acţiuni ilegale de anexiune de teritoriu. Se va înţelege exact ce spun acum americanii: este permisă „extinderea de suveranitate“.

Mai este puţin timp, unii spun chiar mult prea puţin, pentru dezamorsarea unei crize majore. Totuşi, ca mişcare de ultim moment, ieri, ministrul palestinian de Externe Shtayyeh a anunţat că a trimis o propune în atenţia Quartetului, organizaţia internaţională compusă din ONU, UE, SUA şi Rusia şi care are sarcina de a media convorbirile de pace între Israel şi palestinieni. Este vorba despre „crearea unui Stat Palestinian independent şi demilitarizat“ cu capitala în Ierusalimul de est, lăsând poarta deschisă pentru modificări de frontieră între statul propus şi Israel precum şi pentru schimburi egale „în mărime, volum şi natură- în regimul unul pentru altul“. Greu de crezut, dar cine ştie, poate apare o speranţă de ultimă oră.

România are oare o poziţie pe această temă, fie susţinând fără rezerve poziţia SUA, principalul nostru aliat strategic, susţinem deci legalitatea „extinderii de suveranitate“ sau suntem de acord cu poziţia UE care merge în sens contrar? Iar nu spunem nimic despre chestiuni esenţiale şi care pot privi şi anumite conjuncturi în care să fie implicate şi interesele noastre naţionale?