Omul Roşu

Bianca Burţa-Cernat l-a ales pe Dolgoruki, personajul din Adolescentul lui Dostoievski, şi, ascultând-o, mi-am dat seama din nou că am mai mare încredere în moştenirea genetică decât în şcoli. Sunt gata să-l las în urmă pe Piaget şi să mă dau iarăşi de partea lui Chomsky.

Bineînţeles, educaţia are valoare, are forţă, poate să lumineze sau să tâmpească un om. Dar şi mai mult cred în valoarea acelui om. Există o poveste veche românească, despre care de altfel am mai scris, în Semiotica (Journal of the International Association for Semiotic Studies) şi ştiu că şi-a găsit adeseori fani, unul dintre ei fiind Marcel Danesi.

Această poveste, culeasă din satul Obileşti (Vrancea), de către învăţătorul A. V. Mogoş, a fost transmisă lui Hasdeu la anul 1885.

Un  om bătrân şi sărac avea trei fii, de a căror soartă era preocupat cu disperare. Într-o zi le-a ordonat să intre la stăpân, dar nu la oricine, ci la Omul Roşu, cu toate că ştia foarte bine ce reputaţie proastă are acesta. Se spunea că este amăgitor şi crud cu cei slabi, însă unii susţineau c-ar fi fost destul de  generos cu învingătorii.

Bătrânul părinte, aflat la finele vieţii, are mare încredere în fiii lui, dar mai mult decât asta, vrea neapărat să afle care le este valoarea. De aceea, confruntarea cu Omul Roşu devine pentru el alternativa scurtă a vieţii celor trei fii. În cazul în care ar fi reuşit să treacă acest obstacol, nimic nu le-ar mai fi stat în cale. Totuşi, e de neînţeles pentru mine de ce-i trimite pe toţi trei.

Băieţii îndeplinesc porunca tatălui şi, cu toate că au şi alte oferte, intră în slujba Omului Roşu. Chiar se roagă de acesta să-i primească. Aş zice, că acest stăpân e ca acele şcoli lăudate, unde lumea se bate să-şi ducă progeniturile, deşi se ştie că regimul este foarte sever.

Munca de servitori se dovedeşte simplă: ei nu au nimic altceva de făcut, decât să spună, de dimineaţa până seara, nişte cuvinte, altele pentru fiecare. Evident, în afară de acestea, nici un alt cuvânt nu le este permis în tot acest timp. Stăpânul nu-i supune la probe imposibile, ca în alte basme, nu vrea să-i înşele, ci îi roagă să repete câteva cuvinte. Timp de trei ani.

Eroii, că deja îi putem numi astfel, nu-şi pun întrebări, nu au nici o curiozitate în legătură cu motivele Omului Roşu, nu-l suspectează nici o clipă de rea-voinţă. Se poate spune că îşi respectă stăpânul şi că sunt oneşti.

La sfârşitul perioadei, fraţii sunt plătiţi în mod cinstit, cu suma convenită şi, foarte mulţumiţi, pornesc spre casa părintească. Aşadar, ştiu cine sunt şi ce au de făcut. Nu şi-au pierdut idealurile şi nici dragostea pentru părintele lor.

Însă drumul se dovedeşte cumplit de greu, pentru că de-a lungul celor trei ani în care repetaseră doar câte o propoziţie, nu mai sunt în stare să vorbească: ei au uitat toate celelalte cuvinte.

În scurt timp, găsesc un om prăbuşit pe marginea drumului şi se reped să-i dea o mână de ajutor. Însă omul era mort şi ajung să fie acuzaţi de crimă. Incapabili să povestească ce s-a întâmplat, cei trei fraţi rostesc singurele cuvinte pe care le ştiau şi sunt trimişi la spânzurătoare, deoarece acele cuvinte le confirmau vinovăţia.

Ei acceptaseră porunca Omului Roşu ca pe o sarcină uşoară, fără să intuiască efectele ei în timp. Când sunt întrebaţi cine l-a ucis pe omul din mijlocul drumului, fostele slugi ale Omului Roşu răspund punctual, cu acele singure cuvinte pe care le mai ştiau. Primul frate răspunde liniştit:

- Toţi trei.

Dezarmaţi de răspuns, oamenii legii întreabă din ce cauză l-au ucis.

Aici răspunde cel de-al doilea, epuizându-şi vocabularul:

- Pentru un caşcaval.

În sfârşit, lumea este dumirită, iar cei trei sunt acuzaţi şi anunţaţi că vor fi pedepsiţi. Abia acum intervine şi cel de-al treilea dintre fraţi, care nu ştia decât următoarele cuvinte:

- Aşa se cuvine!

Cele trei replici construiesc subtil mesajul Omului Roşu, adică adevăratul răspuns pe care el îl dă rugăminţii acestor fraţi, de a-i lua în slujba lui.

Să ne amintim că ei întâlniseră pe drum mulţi oameni amatori să-i angajeze, dar nu vruseseră să iasă din porunca părintească. Tatăl lor i-a trimis la Omul Roşu, iar ei se roagă de acesta să-i ia ca servitori.

Idealul pe care li-l fixează tatăl le depăşeşte posibilităţile şi chiar aspiraţiile. În aceste condiţii, Omul Roşu îi face participanţi la o poveste despre consecinţele supunerii oarbe. Le dă celor trei fraţi exact ceea ce ceruseră; nu-i povăţuieşte, dar nici nu se poate spune că îi pedepseşte. Le îndeplineşte pur şi simplu dorinţa de a fi slugi supuse, iar acest lucru poate fi eliberator şi pedepsitor în egală măsură.

Personajul lui Dostoievski este trimis la o şcoală unde este silit să-şi accepte condiţia de slugă, iar când scapă de-acolo îşi trăieşte la cote înalte revolta, fără să ştie că repetă o schemă existenţială, prin moştenirea genetică, venită de la tatăl său.