Omul-Dumnezeu: (mă) distrug, deci exist

Se tot spune că bomba nucleară distruge tot pământul - şi că e absurd ce face Rusia. În acelaşi timp, fostul premier japonez solicită şi el găzduirea de arme nucleare, francezii zic: „şi noi avem nucleara”. N-aş fi bănuit că distrugerea pământului produce atâta interes.

Cu alte cuvinte, dacă tot se distruge pământul, să nu aibă ruşii ultimul cuvânt, orgoliul că l-au distrus numai ei. Vă daţi seama? Într-o virtuală istorie a cosmosului Rusia - în calitate de agent al apocalipsei - s-ar eterniza ca CEA MAI MARE PUTERE A(supra) LUMII.

În cazul unei apocalipse nucleare, Omul - şi cine altcineva decât Rusul poate revendica în cea mai mare măsură acest apelativ? - ar ilustra „teandrismul”, ar deschide o epocă în care, civilizaţia fiind abolită sau „depăşită”, omul s-ar transfigura şi ar deveni, pe deplin, om-dumnezeu. Fie şi într-o manieră negativă, (auto)-distructivă.

Sigur, când un Berdiaev vorbeşte despre epoca transfigurării şi despre teandrism, despre depăşirea civilizaţiei, el o face în sensul... creaţiei, nu al distrugerii. În acelaşi timp oricine reflectează asupra raportului dintre om şi dumnezeu, nu poate ignora veşnica umilinţă şi neputinţă la care este condamnat cel dintâi - aceea de a nu putea crea din nimic, privilegiu exclusiv al divinităţii - singura lui compensaţie fiind puterea, atât de ispititoare, mai ales pentru psihologia rusească, de a crea nimicul, de a-l pune în act, de a-l transforma în verb, pe scurt de a nimici.

Apropo de autodistrugere. Una din obiecţiile „logice”, de „bun-simţ” aduse ameninţării cu bomba nucleară - este că ruşii nu au cum să o pună în aplicare pentru că aceasta ar însemna inclusiv propria lor distrugere. Cum putem fi atât de naivi, cum putem pe de o parte slăvi marea literatură rusească şi pe de alta să ignorăm complet ceea ce romanele unui Dostoievski de pildă se străduie să ne comunice privitor la psihologia rusească, la relaţia specială a rusului cu autodistrugerea. În autodistrugere rusul vede o manifestare a libertăţii lui totale, ba chiar a unei demnităţi ultime - de la autodistrugerea prin alcoolism (vezi de pildă litania lui Marmeladov către Raskolnikov) până la autodistrugerea propriu zisă, sinuciderea (vezi demonstraţia lui Kirilov din Demonii.) Patima jocurilor de noroc (Jucătorul), aruncarea într-o dragoste devoratoare (dragostea lui Rogojin pentru Nastasia Filipovna sau a lui Dmitri Karamazov pentru Gruşenka), obsesia „onoarei” care te împinge în mlaştina umilinţei şi a nebuniei - toate acestea sunt cunoscute şi celui mai superficial cititor al lui Dostoievski.

O scurtă remarcă aş mai face în final. Diferenţa dintre „cultură” şi „civilizaţie” cu consecinţa veştejirii civilizaţiei - este aproape o axiomă a filosofilor germani şi ruşi. Spengler vorbeşte într-o carte celebră, Declinul Occidentului, despre o inevitabilă decădere a lumii occidentale tocmai ca urmare a prevalenţei civilizaţiei în defavoarea culturii. Berdiaev aderă şi el la acelaşi postulat. (Să ne amintim şi ridicolul discurs al lui Soljenitzîn de la Harvard unde nu face altceva decât să brodeze pe marginea acestei teme, criticând civilizaţia occidentală prin contrast cu o vagă dar absolută „cultură spirituală”). Oare furiile distructive, anticivilizaţionale de care sunt cuprinşi când şi când germanii şi ruşii - nu au legătură şi cu acest tip de concepţie consacrată de gânditori precum Spengler şi Berdiaev ca un adevăr indubitabil? Căci diferenţa, opoziţia dintre cultură şi civilizaţie este aproape complet ignorată de şcoala franceză, engleză şi americană.

Să ne punem deci speranţele în acele ţări ale căror culturi nu s-au definit prin opoziţie cu civilizaţia!