„Œdipe” la Enescu 2015 - o unitate de măsură

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În general, frământările dintr-o comunitate sau dintr-o instituţie se termină cu o schimbare, iar schimbarea duce, de obicei, către progres. Nu aceasta este însă situaţia de la Opera Naţională Bucureşti, care pare să se reîntoarcă spre trecut.

Articol publicat pe blogul Despre Opera:

Cu un director general suspendat de luni de zile, adjunctul său fiind interimar, deci nesigur pe nimic, cu un corp de solişti care ajung să conteste în instanţă selectarea sau neselectarea lor într-un rol (credeţi că aşa se întâmplă la Met, sau la Scala?), în fine, cu o orchestră aflată în grevă japoneză, fără program pentru stagiunea care stă să înceapă, Opera Naţională Bucureşti este pe punctul de a reveni, simptomatic şi ciclic, la vremurile anilor '90. Spectacolul cu care va începe totuşi stagiunea este Bărbierul din Sevilla, alegerea cea mai lipsită de imaginaţie, dar pe gustul conservatorilor, deşi producţia este atât de veche şi a suferit atâtea modificări dezastruoase în timp, încât nici nu mai poartă semnătura vreunui regizor. Nu sunt deloc sigur că această situaţie este de preferat celei din mandatul lui Răzvan Ioan Dincă.

În aceste condiţii, ONB a prezentat Œdipe, unica operă a lui George Enescu, în cadrul festivalului care poartă numele compozitorului naţional. După ce Andrei Şerban, Nicolas Joël sau Petrică Ionescu, toţi trei foarte mari regizori, au încercat (şi au reuşit, fiecare în felul său) să găsească adevărata semnificaţie a operei, s-a ajuns ca ultimele trei ediţii ale Festivalului să prezinte aceeaşi producţie slabă, semnată de Anda Tăbăcaru Hogea.

Acest Œdipe de aseară, cu toate slăbiciunile sale, a fost o unitate de măsură a situaţiei din ONB dar şi din lumea muzicală românească: o grevă japoneză, spectatori puţini, acuze, spălări pe mâini etc.

Montarea are o singură calitate: este narativă, nelăsând spectatorul confuz în ceea ce priveşte acţiunea, dar este un narativ la nivelul cel mai simplist posibil, încărcat de o imagerie care nu reuşeşte să ascundă lipsa oricărei idei. Şi cum ar putea fi altfel, când modernitatea muzicii este asociată cu plexiglasul ieftin, cu fâlfâirea de voaluri ce se vor diafane, sau cu proiecţii video abstracte, dar de o banalitate ucigătoare. Œdipe îşi poartă unicitatea ca pe un stigmat, clişeul „cea mai importantă operă” îşi găseşte corespondentul într-un alt clişeu: Grand Opera de tip Aida. Practic, toată această producţie ar putea fi folosită, fără nici o modificare în afară de muzică, pentru o Aida de provincie. În aceste condiţii, devine tot mai greu de înţeles iubirea declarată de Festivalul Enescu pentru compozitorul naţional şi pentru creaţia sa cea mai importantă, indiferent de explicaţiile care s-au dat în presă, frizând Guiness Book la capitolul „cel mai rapid Pilat din Pont”. Un minim de responsabilitate ar trebui să-şi asume totuşi şi cei care se declară gardienii iubirii de Enescu.

Să revenim la spectacolul de aseară. Afişul propunea două nume noi: Leo Hussain în fosă şi Davide Damiani pe scenă, în rolul titular. În plus, un Œdipe la două zile distanţă de Wozzeck (dirijat de acelaşi Leo Hussain), beneficiază de nişte receptori deja deschişi de către Alban Berg, care pot influenţa percepţia asupra muzicii lui George Enescu.

Leo Hussain şi Davide Damiani au reuşit să transforme Œdipe dintr-un soi de oratoriu, aşa cum era el reprezentat muzical, într-o dramă. Nu e deloc puţin, dimpotrivă, este o mică revoluţie. Orchestra a avut o definiţie şi un relief pe care nu mi le aminteam din ceea ce făcea un Brediceanu, pe vremuri. A existat permanent o urgenţă dramatică, dar şi o bună definiţie a culorilor instrumentale şi doar diferenţa de calitate (destul de mare) dintre Orchestra Filarmonicii „George Enescu” şi Orchestra ONB a fost motivul pentru care succesul din fosă nu a fost mai mare. Hussain a încercat să menţină această tensiune dramatică mereu, chiar cu unele costuri: un cor asurzitor pe alocuri (în scena automutilării lui Œdipe, de exemplu). O viziune mai apropiată de adevăr: dramă şi implicit viaţă, în loc de monument lipsit de suflet. Leo Hussain nu este la primul contact cu Œdipe, a mai dirijat-o la Bruxelles, în 2009, şi nu este întâmplător că tot el va conduce premiera absolută britanică de la Covent Garden a lui Enescu, anul viitor.

De pe scenă, Davide Damiani a răspuns cu aceeaşi monedă. Personajul Œdipe trăieşte o dramă întinsă pe douăzeci de ani şi asta dictează ca primul act să fie cântat mai liric, apoi tonul să devină din ce în ce mai dramatic, baritonul fiind prezent aproape tot timpul. De aceea, după retragerea lui Ohanesian se obişnuia ca rolul să fie interpretat de doi baritoni, unul fiind „cel tânăr”, al doilea – „cel matur”. Damiani venea cu experienţa unor spectacole cu Œdipe de la Wiener Staatsoper, păstrate şi pe disc, în care jucase rolul lui Creon. A dus rolul până la capăt făcând diferenţa dintre cele două vârste ale personajului foarte vizibilă. Pentru asta a utilizat vocea de cap, iar lirismul din primul act a fost impresionant, până la punctul în care te puteai întreba cum va reuşi să ducă rolul mai departe. Maturitatea lui Œdipe a fost bine jucată, dar mai ales cântată, vocea lui Damiani întunecându-se ca un cărbune, estompând catifeaua grea de până atunci, pentru ca în ultima parte, cea a tragediei, să devină cu adevărat dramatică, aproape răguşită. La un moment dat am crezut chiar că obosise, dar declamaţiile finale, foarte puternice, mi-au demonstrat că nu era aşa. Un Œdipe uman şi tragic, cu adevărat, a înlocuit vechiul tipar hieratic şi exagerat cu care am fost obişnuiţi până acum.

Distribuţia românească a fost variabilă. Câteva remarci sunt necesare. Andrada Roşu a început promiţător scena Sfinxului, cu un „Je t'attendais...” amplu şi dezbărat de vibrato, care promitea multe, dar a continuat în stilul devenit deja emblematic pentru ea: Ulrica. Nici o urmă de erotism, de mister, sau de ameninţare difuză, totul fiind înlocuit de un vibrato accentuat şi de un abuz al vocii de piept, exhibând un registru grav inutil, trăgând personajul către trivialitatea unei bătrâne vrăjitoare care agită poţiuni şi animale moarte. Regia contribuia şi ea din plin la acest eşec al uneia dintre cele mai puternice scene din operă: o fojgăială continuă de pânze roşii animate de corpul de balet, o trenă a unui monstru fără chip, semănând mai degrabă cu un nevertebrat uriaş decât cu un animal mitologic cu tors de femeie şi corp de leu înaripat, împungându-l cu sânii pe un Œdipe fascinat.

Horia Sandu a fost impresionant în rolul lui Tiresias, o voce plină şi ameninţătoare, bubuind profeţii întunecate, în schimb Marius Boloş a părut părăsit de puteri în unele momente (nu chiar peste tot) în rolul Marelui Preot. Liviu Indricău a fost ideal în rolul Păstorului, acest tenor pare să fie un comprimari excelent, cu mare impact în rolurile mici care necesită izbucniri rapide şi scurte, potenţate de un timbru metalic. A demonstrat aceleaşi calităţi în Falstaff, ca Dr. Caius, acum recidivează, în sensul cel mai bun. Dan Indricău, şi el excelent în rolul lui Creon. Paznicul a fost anost, în sensul că modul de a cânta al lui Mihnea Lamatic, caricatural şi lipsit de demnitate, era prea consonant cu eroarea de a prezenta personajul cunoscut şi sub numele de „Străjerul” drept un homeless. Da, un clochard, şi aşa a şi sunat. Sidonia Nica şi Simona Neagu n-au avut probleme cu rolurile lor (Iocasta şi Antigona), deşi mai mult lirism în cazul celei din urmă ar fi sporit poate farmecul personajului. Celelalte roluri au fost servite cât se poate de bine, aici se vede totuşi experienţa unei trupe care a mai cântat opera, metabolizându-i idiomul şi dificultăţile: Vicenţiu Ţăranu, Gabriel Năstase, Andreea Iftimescu, Zoica Şohterus, chiar şi debutantul Florin Simionca părând rutinaţi în rolurile lor.

A fost un spectacol bun. Poate că în concert ar fi fost şi mai bun, mai ales că ar fi putut fi comparat mai bine cu Wozzeck şi s-ar fi văzut că Oedipe este o operă de acelaşi nivel. Sperăm însă multe de la noua producţie, a cărei premieră ar trebui să se întâmple anul acesta.

A fost:

Într-o vineri, 18 Septembrie 2015, ora 18:30, la Opera Naţională Bucureşti
George Enescu: Œdipe
Regia: Anda Tăbăcaru Hogea, Scenografia: Viorica Petrovici, Coregrafia: Răzvan Mazilu, Dirijorul Corului: Stelian Olaru
Dirijor: Leo Hussain
Davide Damiani (invitat) – Oedipe, Horia Sandu - Tiresias, Dan Indricău – Creon, Liviu Indricău – Păstorul, Marius Boloş - Marele Preot, Florin Simionca (debut) – Phorbas, Mihnea Lamatic - Paznicul, Vicenţiu Ţăranu – Teseu, Gabriel Năstase – Laios, Sidonia Nica – Iocasta, Andrada Roşu (invitată) – Sfinxul, Simona Neagu - Antigona, Andreea Iftimescu - Meropa, Zoica Şohterus – O femeie tebană

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite