Occupy Palatul Cotroceni

Doar o noapte şi o dimineaţă mahmură a durat euforia celor peste 6 milioane de votanţi ai bunului-simţ. Voi încerca în cele ce urmează să arăt de ce votul de pe 16 noiembrie a fost un vot anti-sistem, sau a fost degeaba. Chiar dacă aceste lucruri s-au mai spus, este utilă o sintetizare a lor, cu câteva zile înaintea „întronizării“ de la Cotroceni care va avea loc duminică.

Una dintre cele mai persistente manipulări pe care am auzit-o în luna care a trecut de la alegeri este aceea că Klaus Johannis nu ar avea experienţă politică şi nu ar fi antrenat pentru a cunoaşte „butoanele“ puterii, spre deosebire de Ponta, cu experienţă de premier în ultimii doi ani, care s-ar fi „bătut pe burtă“ cu Martin Schulz şi alţi lideri europeni (am citat din Doru Buşcu, unul dintre cei mai zeloşi, şi bănuiesc interesaţi, demolatori ai mitului sibianului).

Pe logica aceasta, în cea mai înaltă funcţie în stat n-ar trebui să ajungă decât politruci de teapa unor Iliescu, Năstase sau Ponta, unşi cu toate alifiile politicii de partid, or este exact modelul pe care românii l-au respins masiv la recentele alegeri. Fără să mai vorbim că personalităţi precum scriitorul ceh Vaclav Havel sau filozoful bulgar Jelio Jelev n-ar fi avut nicio şansă la preşedinţia propriilor ţări, din punctul de vedere al auto-intitulaţilor „comentatori politici“ de pe la noi.

Modelul german

Ţările civilizate – dacă nu sunt republici parlamentare sau monarhii, precum majoritatea societăţilor de succes din Europa, aşadar sunt la „mâna“ votului popular – tind să-şi aleagă în fruntea statului o personalitate cât mai decentă şi reprezentativă, chiar dacă, fatalmente, implicată în jocul politic. Este exact lucrul pe care l-a făcut acum, în sfârşit, România, atunci când nimeni nu mai credea posibil. Statele mai puţin avansate se aleg în mod inerent, ca urmare a unor astfel de „plebiscite“, cu lideri populişti, demagogi şi de proastă extracţie (dacă nu chiar mai rău, pentru că autoritarismul este boala copilăriei democraţiei), cum a fost cazul nostru de până acum (cu excepţia notabilă a lui Constantinescu, învins însă de „sistem“, după propria declaraţie, până într-atât încât a ajuns acum să-l susţină pe Ponta).

Mai dau aici ca exemple pe politicianul „mână forte“ Erdogan, care probabil se va eterniza la putere în Turcia (stat care-i departe de a fi o democraţie veritabilă), pe premierul italian Berlusconi (lider de facto în peninsulă, pentru că Italia este o republică parlamentară) sau pe nefericiţii, pe toate planurile, preşedinţi francezi Sarkozy şi Hollande (asta pentru că Italia şi Franţa sunt ţări complexe, greu de condus, departe de performanţele unor societăţi precum cele scandinave sau de stabilitatea politică a monarhiilor constituţionale). Nu mai vorbesc de dezastrul pe care-l constituie spaţiul ex-sovietic, garnisit cu fel de fel de lideri autoritari, dacă nu chiar dictatori făţişi, pentru că acesta nici nu intră în discuţie.

Germania, ţara care a avut cel mai mult de suferit de pe urma atât a jocului electoral, cât şi al celui politicianist, aducându-l la putere în postul de cancelar pe Hitler (naziştii au obţinut în alegerile din 1932 puţin peste 33%, restul l-a făcut miopia lui von Papen şi a celorlalţi politicieni burghezi), după război a reuşit performanţa de a se transforma într-o excepţională democraţie: o republică parlamentară (preşedintele stabilit de parlament şi strict reprezentativ), în care funcţia de cancelar, liderul de facto, depinde de performanţele obţinute pe parcursul mandatului, prin urmare nimeni nu se mai poate eterniza la putere, nici nu mai poate ajunge acolo orice neica-nimeni, conform gustului popular de la un moment dat. Cred că, chiar dacă pare prea puţin posibil, este modelul spre care ar trebui să ne îndreptăm şi noi (el funcţionează, absolut similar, şi în Austria), scrutinele prezidenţiale, în mod evident, consumând inutil prea multe energii ale naţiunii.

„Toată puterea PNL-ului“

Revenind la acuza de lipsă de experienţă adusă lui Johannis, cred că, totuşi, un om care a intrat în politica propriu-zisă de partid foarte târziu, în 2013, şi pe parcursul a nici doi ani a reuşit să obţină şefia partidului, să devină candidatul dreptei la prezidenţiale şi să câştige de o astfel de manieră scrutinul popular nu este de ici-colo, apropo de calităţile stricte de om politic. „Butoanele“ puterii constituie o metaforă atât de abstractă, inclusiv pentru contestatarii preşedintelui ales, încât insistenţa lor pe acest subiect nu le demonstrează decât reaua-credinţă.

Afirmaţia, la rândul ei de bun-simţ, făcută de liderul PNL că „trebuie să obţinem toată puterea“ (că doar de aceea am intrat în politică şi în cursa electorală, nu?) şi-a găsit unul dintre cei mai aprigi critici în persoana analistului Cristian Tudor Popescu. Acesta, probabil aflat încă sub influenţa documentării pentru teza sa de doctorat despre propagandă, a insistat să lanseze o paralelă cu lozinca bolşevică „Toată puterea sovietelor“, complet nelalocul ei, după părerea mea. Ce e ruşinos în a dori puterea politică şi ce ar trebui să facă Klaus Johannis în următorii doi ani, să-i execute docil mendrele lui Ponta, cel pe care poporul l-a taxat, pe 16 noiembrie, atât de categoric?

În sfârşit, m-a deranjat o afirmaţie surprinsă într-o prezentare făcută sibianului pe Digi 24 (post TV foarte versatil, dincolo de civilitatea sa aseptică). După ce se trasa traiectoria ca edil şi politică, în PNL, a viitorului preşedinte, tot ceea ce se spunea despre alegerile prezidenţiale era că acesta le-a câştigat ca urmare a deficienţelor de organizare a scrutinului, vinovat fiind contracandidatul său. Doar atât, despre aceste două scrutinuri atât de atipice în istoria confruntărilor electorale, cu un rezultat final atât de surprinzător, care ar trebui, şi probabil aşa se va şi întâmpla, să fie de-acum încolo studiate şi analizate de aspiranţii la diploma în ştiinţe politice? Reducerea, pe cât posibil anularea, semnificaţiilor profunde ale votului din noiembrie 2014, pe parcursul lunii care s-a scurs (la care s-au înhămat cu sârg atât clasa politică, cât şi tagma „comentatorilor politici”, ambele expirate şi trimise la plimbare de electorat pe 16 noiembrie), mi se pare una dintre cele mai revoltătoare atitudini, de aceea cred că ar trebui să ne reamintim ce s-a întâmplat de fapt.

Un preşedinte al cetăţenilor

„A doua Revoluţie Română“ sau „occupy varianta votului“ sunt sintagme care au circulat despre evenimentele din noiembrie, dar niciunul dintre „comentatorii politici“ nu s-a obosit să privească mişcarea populară din România anului 2014 dintr-o altă paradigmă, adaptată actualelor realităţi internaţionale, în care acţiunile de gen „occupy“, „indignados“, neo-anarhism sau „we are 99%“ au căpătat atât de multă pregnanţă. Cert este că Klaus Johannis nu a fost adus la putere nici de partidele politice aflate în spatele său, nici de intelectualii de tip clasic, ci de societatea civilă (dar nu cea a ONG-urilor instituţionalizate, ci cea, pur şi simplu, a cetăţenilor obişnuiţi) şi de noile media de comunicare online. Prin urmare, le incumbă, atât lui cât şi politicienilor care l-au susţinut, o imensă responsabilitate, derivată din încrederea acordată şi care ar fi păcat să se risipească ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Norocul a făcut ca cei doi candidaţi rămaşi pentru turul al doilea de scrutin să polarizeze exemplar raportarea la sistemul politic actual, „sistemul ticăloşit“ (cu formularea din 2004, iată rămasă la fel de valabilă şi după zece ani), de care toată lumea s-a săturat. Aşa cum am mai scris, cele două documentare de prezentare a concurenţilor, realizate de regizorul Florin Iepan pentru Digi 24, au fost extrem de relevante în acest sens, aşa cum fuseseră şi aşa-zisele „dezbateri“ electorale (dintre care cel puţin prima ar trebui să rămână ca o ruşine fără margini în istoria televiziunii). Toate acestea nu au arătat decât diferenţa dintre un „politruc“ versat, care de 14 ani face politică de partid şi nu are alt scop decât ascensiunea în carieră, şi un om dedicat, muncitor, care în aceiaşi 14 ani chiar a lucrat serios pentru comunitatea lui, nu s-a ocupat cu atât de detestata politică.

Cuvântul esenţial este aici „politică“, în sensul de politică de partid. Cariera lui Ponta se confundă practic cu apartenenţa la PSD (după ce iniţial fusese membru PNL), el nefiind altceva decât o creaţie a eşalonului doi din PCR/PSD, necesară pentru a asigura continuitatea la putere: TSD, şef de partid, prim-ministru etc. Pe de altă parte, implicarea propriu-zisă a lui Johannis în politica de partid este relativ recentă, el preferând, în aceşti 14 ani, să construiască ceva, „pas cu pas“, pentru comunitatea sa sibiană. Trebuie înţeles însă că această implicare era absolut necesară: dacă ar fi candidat ca independent sau din partea Forumului German, Johannis nu ar fi luat mai mult de 5%, pentru că jocul politic/electoral este încă funcţional şi este obligatoriu de a fi respectat.

Johannis über alles

Cu alte cuvinte, pe cât de mare a fost identificarea de care s-a „bucurat“ Ponta cu toate relele acestui sistem şi cu sistemul însuşi, pe atât de în afara sistemului, „outsider“ sau chiar anti-sistem a fost văzut Johannis. Înseşi datele comportamentale ale celor doi simbolizau perfect cele două atitudini cu care erau asociaţi: obrăznicie şi aroganţă nelimitate la pesedistul bucureştean, eleganţă, noncombat şi bun-simţ la liberalul sibian (aici trebuie ţinut cont şi de falia istorică şi civilizaţională între Vechiul Regat şi Ardeal, iată încă remanentă după 100 de ani de la Unire, cel puţin în imaginarul colectiv). Acesta este semnul sub care s-au dus cele două dezbateri televizate din săptămâna anterioară votului, este ceea ce, mai mult sau mai puţin conştient, i-a convins să vină la vot pe cei care s-au hotărât la turul doi, înclinând balanţa în favoarea lui Klaus Johannis. Nu vreo „manipulare“ de niciun tip, internă sau externă, cum se tot chinuie de-atunci să ne convingă (şi să se convingă) pesediştii şi „ciutacii“ aserviţi lor.

Ajungem astfel la una dintre cele mai abjecte şi permanent lansate afirmaţii din aceste zile: aceea că nu Klaus Johannis este cel care a câştigat alegerile, ci sentimentul masiv de respingere a PSD-ului, eventual a lui Ponta, eventual identificat acest partid cu „sistemul“, cu alte cuvinte oricine ar fi candidat contra lui Victor Viorel ar fi avut aceleaşi şanse şi ar fi câştigat alegerile. Este complet fals: gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă în locul sibianului ar fi fost impopularul Predoiu sau la fel de arogantul Mihai-Răzvan Ungureanu (sigur, mai cultivat decât Ponta, dar la fel de carierist; ar fi fost văzut ca un Ponta cu semn schimbat). I-aţi mai fi votat? Mulţi prieteni mi-au răspuns că nu. Poate ar fi reuşit totuşi să câştige alegerile, dar în niciun caz la diferenţa uriaşă de care s-a bucurat Johannis, ceea ce constituie în sine o performanţă şi o enormă sursă de legitimare. Evident, toată această cabală la care mă refer nu urmăreşte altceva decât minimizarea staturii morale a noului preşedinte şi desemnificarea performanţei acestuia.

Non-campania ACL

Astfel, ajungem la concluzia că aceste alegeri nu au fost câştigate, în realitate, de „dreapta“, alianţa ACL sau de Partidul Naţional Liberal, ci de Klaus Johannis însuşi şi de nimeni altcineva (ar trebui să ne întrebăm câţi dintre votanţii săi l-au identificat, totuşi, pe alesul lor cu dreapta şi cu politicile aferente acesteia). Votul a fost masiv unul anti-sistem, împotriva modului clasic, consacrat de a face politică (care, sigur, pe malul Dâmboviţei a luat forme monstruoase în aceşti 25 de ani), tocmai pentru că electoratul a găsit în acest om şi în calităţile sale pe cineva demn de a simboliza această atitudine. Este ceea ce i-a scos din casă, cu un avânt pe care insist să-l numesc „revoluţionar“ (în sensul bun al cuvântului), atât pe adolescenţii care votau pentru prima oară, cât şi pe cei mai în vârstă, care văzuseră atâtea la viaţa lor. Astfel de momente de graţie, cum a fost şi Revoluţia din 1989, sunt rare în existenţa unui popor şi durează puţin, dar sunt cu atât mai preţioase, pentru că realizează, chiar dacă pentru scurtă vreme, acea unitate de care-şi băteau joc afişele candidatului Victor Ponta.

Ar mai trebui spus un lucru: campania electorală asigurată lui Klaus Johannis de stafful ACL nu numai că a fost „sublimă“, lipsind cu desăvârşire, ba chiar a fost una execrabilă, putând fi considerată un model de non-campanie. Este motivul care i-a făcut pe mulţi ca în turul unu să se îndrepte spre candidatul independent Monica Macovei, văzută aceasta ca un candidat „anti-sistem“ (cel puţin de tinerii care au susţinut-o masiv, ca şi de câţiva intelectuali care şi-au exprimat public opţiunea pentru ea, ceea ce însă nu au mai făcut ulterior şi pentru Johannis): asocierea sibianului cu partidele politice, aşadar cu sistemul politic de tip clasic, „consacrat“. Între cele două tururi, s-a întâmplat fenomenul pe care l-am descris mai sus şi România „lucrului bine făcut“, a bunului-simţ şi a responsabilităţii, a învins.

„Puterea celor fără de putere“

Prin urmare, putem spune că Klaus Johannis nu datorează nimic partidelor politice, ci doar cetăţenilor care l-au susţinut şi votat ca pe un candidat anti-sistem. Desigur, Johannis avea nevoie de acest instrument – al politicii de partid – pentru a ajunge unde a ajuns, era o condiţie sine qua non. Desigur, PNL-ul extins (incluzând PDL-ul) a câştigat alegerile, prin urmare aceşti oameni au tot dreptul să vorbească şi să-şi exercite meseria de politicieni. Desigur, soluţia ideală ar fi ca, în câţiva ani, sistemul politic să tindă spre două partide puternice, unul de dreapta şi altul de stânga, ambele reformate, curăţate de „uscături“ (majoritare în prezent) şi cu o veritabilă mentalitate europeană.

Klaus Johannis trebuie, însă, să facă şi să fie altceva: să abandoneze instrumentul politicii de partid, de care s-a folosit pentru a ajunge numărul 1 în stat, şi să devină cu adevărat reprezentantul celor care l-au votat, adică al simplilor cetăţeni, indiferent de orientarea lor politică, în măsura în care o au. Cu alte cuvinte, să redea „puterea celor fără de putere“, după memorabila formulare a lui Vaclav Havel. Sper din toată inima că aşa se va întâmpla, în orice caz sunt sigur că în următorii cinci ani voi avea un preşedinte pe care să-l pot respecta, ceea ce nu a fost cazul până acum. Klaus Johannis poate să greşească, cu siguranţă va şi greşi, dar nu-l cred capabil – din fericire – de lucruri de care mie, ca cetăţean, să-mi fie ruşine. Este exact rolul preşedintelui într-o ţară civilizată, cum sperăm să devină România.

Citeşte şi:

Zece motive pentru care trebuie votat Klaus Iohannis

De ce trebuie să plece ruşinea numită V.V. Ponta

Klaus Johannis trebuie să civilizeze România cu biciul